Nu pot să nu reiau subiectul, scuzaţi-mă dacă aţi considera
irelevant acest post, după atâtea articole jurnalistice şi
dezbateri, comentarii pe tema scrisului de mână. Cei care presupun,
că (în "calitate" de caligraf) voi scrie ceva "luptător" pentru a
"salva" scrisul de mână, vor greşi, deşi aceasta ar fi poate o
reacţie "normală" din partea mea, practicând caligrafie
tradiţională şi modernă de vreo zece ani.
Cred însă, că nu ar trebui să confund ceva ce iubesc mult şi
"spiritul timpului", tendinţele schimbărilor de obiceiuri din ce în
ce mai rapide.
Postul meu este mai mult o paranteză la marginea temei, cu
ochii unuia care a avut şansa să urmărească în sine însuşi efectele
declanşate de procesul propriul zis "de învăţare" (:D) de orice fel
de scris nou, şi nu numai de caligrafie artistică.
Scurt istoric personal:
De trei ori am învăţat să scriu.
Prima dată în clasa întâi, ca majoritatea lumii, cu orele de
caligrafie, inclusiv "suferinţele" şi durerile de mână, şi
necazurile mamii să mă bagă pe scaun, că de obicei eram greu de
găsit când a deschis caietul de exerciţii.
A doua oară în clasa şapte, mai bine zis între şase şi şapte.
Cu anii scrisul meu s-a deformat atăt de rău, că-mi era ruşine, şi
m-am apucat "de bună voie şi nesilit de nimeni" să reiau un caiet
de clasa I. M-am pus la abecedar şi pur şi simplu am "reânvăţat"
totul în vacanţa mare. Chiar de la liniuţele de la început.
Diferenţa a fost chiar de la teolog la geolog (cer/pamânt, dacă
cineva nu ar înţelege).
Al treilea curs a început cu vreo zece ani în urmă, când am
avut primele întâlniri cu caligrafia clasică latină, cu numărul
imens de alfabeturi istorice, mai ţine şi astăzi, şi nu cred că
s-ar mai opri vreodată.
Care este importanţa acestui istoric?
Ocazia experienţei de a constata, ce se întâmplă în fapt
când învăţăm scrisul cursiv de mână.
Este foarte simplu: scrisul este o activitate inegalata în
ceea ce priveşte obligarea creierului, a muşchilor de a dezvolta o
precizie "micrometrică", atât la comandă, cât şi la execuţie.
Puteţi încerca să contraziceţi cu desenul, jocuri creative şi aşa
mai departe, dar toate celelalte activităţi lasă o libertate de
mişcare infinită în comparaţie cu "desenul literelor". Încep linia
aici, pentru a termina acolo. La micrometru, doamnelor şi dominlor,
dacă vreau un rezultat frumos şi (mai important) lizibil. În plus,
o altă provocare: aceeaşi mişcare la fel, de zece ori, de o sută de
ori, de o mie de ori. Forme obligate, fără un milimetru de
libertate, mult mai fin şi precis ca în artele marţiale. Este
prima activitate "forţată cu realitate" întâlnită de creier şi de
muşchi şi de personalitatea în dezvoltare.
Majoritatea lumii a uitat repede după ce scrisul a devenit
"automatic", sau nici nu a realizat în sine, ce putere mentală cere
această activitate, la o vârstă unde copilul este foarte receptiv
la dezvoltarea creierului.
Se vorbeşte despre importanţa scrisului în dezvoltarea
motorică fină, despre concentrare, despre cognitivitate dar nu mai
suntem noi, adulţi, conştienţi de proporţiile efectelor acestui
proces la vârsta respectivă. Nu ne mai amintim şi nu am cunoscut
lipsa acestor efecte.
Eu am "retrăit" acest proces, şi văd acelaşi efect la toţi cei
care se apucă şi de caligrafia artistică. Antrenament de precizie,
de sesizarea microdetaliilor, de corecţie anticipată si nu
ulterioară, antrenament de capacitate de concentrare maximă pe un
singur lucru. Această capacitate de concentrare devine aproape
meditativă, uitaţi-vă la copiii mici, scriind cu gesturi lente
cuvintele chiar la o frază scurtă. Uneori nu este uşor nici să-i
întrerupeţi la mijlocul unei litere. Vreţi să vorbim şi de aspectul
antrenament de voinţă pentru creier, pentru muşchi si pentru
personalitate? Sau alte efecte pozitive detaliate în sute de
studii?
Unde este problema cea mare?
Cei care decid să elimine acest tip inegalabil de
antrenament din viaţa copiilor, TOŢI l-au practicat pe vremea
respectivă, şi au beneficiat inconştient de toate efectele sale
pozitive. Nimeni nu ştie însă, ce ar fi fost în viaţa lor în lipsa
acestui fenomen. Decizia lor va produce însă primele generaţii fără
acest antrenament şi nu avem altă soluţie decât să urmărim efectele
pe termen mediu şi lung.
Părerea mea este că nu-i necesar să ne "demodernizăm".
Evoluţia tehnică este un fapt şi vedeţi, scriu şi eu acest post pe
tastatură, iar copiii mei sunt şi ei familiarizaţi cu "elementele
digitale ale vieţii moderne".
Vrem sau nu vrem, scrisul de mână va fi pus la o parte din ce
in ce mai mult (deşi dispariţia lui nu este în cauză, cel puţin
până ce diferenţele tehnico-sociale sunt atăt de mari în volum
global).
Caligrafia însă (atât versiunea şcolară, cât şi cea artistică)
va deveni un plus, va obţine o "valoare adăugată". Ca tehnică de
antrenament mental şi fizic, împreună cu satisfacţia estetică dată
de rezultat, va avea o valoare suplimentară şi cei care o vor
practica, fie copii, fie adulţi, vor beneficia de unele capacităţi
pozitive, demarcându-se de marea majoritate.
Caligrafia orientală a devenit mult mai mult decât un scris
pur şi simplu. În ciuda complicaţiei "alfabetului" nu au tendinţa
de a o şterge din viaţa copiilor, din contră. Cu cât viaţa devine
mai digitală, cu atât mai pun acolo un efort, pentru a beneficia de
efectele pozitive produse de caligrafie. Acest lucru nu este
accidental, tocmai din cauza celor ce am descris mai sus (plus
multe aspecte spirituale specifice, pe care nu am intenţia să le
dezvolt aici, dar cunoscătorii culturelor orientale ştiu foarte
bine despre ce vorbesc).
"Surpriza": caligrafia occidentală din cele mai multe
puncte de vedere funcţionează exact la fel ca cea orientală, chiar
dacă omul Vestului nu i-a acordat aceeaşi atenţie.
Ca încheiere, astăzi am un singur sfat:
Spuneţi DA la evoluţia tehnică în limite sănătoase,
bineînţeles. Şi folosiţi vechile calităţi dezvoltate ca un
catalizator în dezvoltarea unor calităţi noi.
Totdeauna vor exista caligrafi "bolnavi" să vă ajute în
atingerea acestui echilibru.
Deci adio caligrafie? Din contră: fii binevenită.
(Mă puteţi urmări şi pe
Facebook)
