În anul Marii Uniri, 1918, ultimele zile ale lunii noiembrie îi găseau pe românii de dincoace de Carpaţi într-o euforică stare sufletească. Ea era determinată de ştirea convocării, la 1 Decembrie, a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care urma să proclame unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei din moşi-strămoşi cu Patria mamă.

Erau zilele în care paşii multora se îndreptau cu grabă, cu pietate şi nădejde spre „Bălgradul lui Mihai Viteazul” pentru a-i desăvârşi opera, urmăriţi de gândurile optimiste, dar şi temătoare, ale celor rămaşi acasă. În condiţiile de atunci şi optimismul şi teama erau pe deplin justificate.

Din respect pentru adevărul istoric, trebuie să arătăm că entuziasmul general al românilor din acele zile memorabile a fost frânt, ici-colo, în mod brutal, prin forţă armată, de către cercurile guvernante maghiare, care, deşi se autoproclamaseră revoluţionare şi democratice (se poate bănui câtă democraţie putea să promoveze un…