Ah! Cand eram copil, timpul imi era cel mai bun camarad de
drum. Zburdam impreuna pe carari nestiute de multi, razand spre
soarele mereu prezent in viata mea deschisa spre o infinite de
posibilitati. La inceput toata aventura noastra se simtea precum o
joaca nevinovata, insa a venit o vreme cand trupul tanar plin de
viata si vitalitate, datorita acestui tovaras de neobosit, a
devenit din ce in ce mai greoi si mentinerea vitezei ametitoare
devenea imposibila. Acum eu si timpul nu mai suntem asa buni
prieteni. El, timpul. a ramas cum a fost dintodeauna, zburdalnic si
de neobosit. Eu nu. Materia care mi sustine spiritul, devenea din
ce in ce mai rigida, mai obosita, mai garbovita, incat astfel am
realizat ca nu mai eram compatibili. Am ramas in urma, gafaind si
dornic de odihna. El, timpul, m a privit cu tristete si si a
continuat destinul implacabil spre eternitate, lasandu ma
melancolic cu toate amintirile minunate petrecute impreuna.
Spiritul imi spune sa fug si sa nu renunt la cel mai bun prieten de
pana atunci, dar materia se opune cu incapatanare si fara de
mila... Ah!
Dorul ma face sa revad toate cicatricile sculptate diafan
in spirit de catre toate persoanele care au avut bunavointa sa se
intersecteze cu destinul meu. Multumesc dorule!
Universul tot coexista n mine. Eu sunt o manifestare a lui
in acest timp si spatiu. Te iubesc universule!
