Ah! Cand eram copil, timpul imi era cel mai bun camarad de drum. Zburdam impreuna pe carari nestiute de multi, razand spre soarele mereu prezent in viata mea deschisa spre o infinite de posibilitati. La inceput toata aventura noastra se simtea precum o joaca nevinovata, insa a venit o vreme cand trupul tanar plin de viata si vitalitate, datorita acestui tovaras de neobosit, a devenit din ce in ce mai greoi si mentinerea vitezei ametitoare devenea imposibila. Acum eu si timpul nu mai suntem asa buni prieteni. El, timpul. a ramas cum a fost dintodeauna, zburdalnic si de neobosit. Eu nu. Materia care mi sustine spiritul, devenea din ce in ce mai rigida, mai obosita, mai garbovita, incat astfel am realizat ca nu mai eram compatibili. Am ramas in urma, gafaind si dornic de odihna. El, timpul, m a privit cu tristete si si a continuat destinul implacabil spre eternitate, lasandu ma melancolic cu toate a