Ai putea să-mi fii cer, cu tot cu nori și cu ploi, cu umbrelele și inimile apuse de sub el. Mi-ai fi cerul de deasupra aripilor că doar știi cât de mult îmi place să zbor. Iar eu aș zbura. Prin căldura trupului tău. Prin tăria parfumului și neliniștea buzelor, să-ți surprind existența, să ți-o trăiesc, să o consum...

Și mare. De te-aș ruga mi-ai fi și mare. Cu bărci și pescari înfometați, cu melodii marine și porturi pustii. Că doar știi ce delicat îmi surâde pielea când o zgârie lacom albastrul sărat al valurilor. Și eu aș înota. Împotriva curentului, a sângelui, prin tine, călătorindu-te...

Și-atunci m-ar micșora albastrul de sub și de deasupra mea. Din mine. Mi-ar presa trupul și mi-ar îngreuna tâmplele. Ar suferi cerul și marea în mine, că le încurc împlinirea prin existență. Cu ce voluptate s-ar iubi, în frumusețea lor nudă, cerul și marea, de n-ar fi oameni. S-ar contopi norii-n valuri și nisipul s-ar risipi în fibra cerului. Ce tablou sfâșietor de frumos ne-ar fi atunci realitatea...

Dar, departe de ochii lumii, în mine, deja se dezlănțuie întinderi de albastru nemărginit. Cred că tu știai deja în ce nuanțe ar trebui să-mi bată inima, căci nu-mi mai sunt poezie goală de când mi-ești tu si mare și cer.