Uneori, viața ne conduce spre căi neprevăzute din cele mai simple motive.
Într-o dimineață grăbită, după ce am vărsat cafeaua și am greșit ieșirea de pe autostradă, am ajuns pe un drum necunoscut pentru mine.
Pe marginea drumului, sub o masă veche din lemn, am zărit un bărbat în vârstă, cu șapte sticle de lapte așezate cu grijă.
Avea o atitudine dreaptă și o privire calmă – nimic din comportamentul său nu dădea de înțeles că ar dori să convingă pe cineva să cumpere ceva.
Nu știu de ce, dar am decis să mă opresc.
P întâlnirea inițială
„Cât costă?”, l-am întrebat, cu geamul coborât.
„Testează întâi.”
Laptele era rece, proaspăt, cu un gust pe care nu-l întâlnisem niciodată în magazine.
Am plătit, am plecat, dar am simțit că am dus acasă o bucată dintr-o altă lume.
Peste puțin timp, acea oprire întâmplătoare a devenit un obicei tăcut.
În fiecare dimineață, în ceața răcoroasă, beam laptele lui și purtam câteva conversații cu bărbatul care nu-mi dezvăluise niciodată numele său.
Misterul de sub masă
Într-o vineri, am decis să ies din mașină. El părea puțin surprins.
În timp ce mă prefăceam că-mi leagă șireturile, am observat o cutie de carton ascunsă sub masa lui.
O mișcare subtilă din interior mi-a atras atenția – părea că acolo era ceva viu.
Nu am spus nimic atunci, dar imaginea acelei cutii m-a urmărit toată ziua.
În ziua de luni, am trecut mai departe.
Marți, m-am întors – cu un termos de cafea și două cești.
Am împărțit cafeaua în tăcere, iar la final, el a spus pentru prima dată ceva personal:
„Mă cheamă Mihai.”
O prietenie neprevăzută
De atunci, am început să-l vizitez mai des. Într-o dimineață, i-am adus un sandviș.
Atunci mi-a făcut semn către cutia de sub masă:
„Poți să arunci o privire, dacă vrei.”
Am deschis capacul și am văzut trei căței recién născuți, înfășurați într-o eșarfă veche de lână.
„Au fost abandonați,” mi-a spus Mihai, „într-un sac, lângă pârâu. I-am adus aici pentru că nu aveam pe nimeni să-i îngrijesc acasă.”
Am început să-i duc resturi de mâncare, prosoape și o sticlă cu apă caldă.
Mihai îmi povestea mereu despre micii săi prieteni:
„Cel alb e cel mai gălăgios,” spunea zâmbind.
Adevărul despre Mihai
Într-o dimineață, l-am găsit palid și obosit.
L-am convins să-l duc acasă. Locuia într-o baracă mică, fără curent, aproape de o gară părăsită.
Pe pereți erau lipite calendare vechi și poze prăfuite – una dintre ele îl arăta pe Mihai ținând un bebeluș în brațe.
„Nepoata mea,” mi-a șoptit.
„Nu am mai văzut-o de când a murit fiul meu. Mama ei a plecat cu ea în Germania.”
Am rămas alături de el câteva zile, având grijă și de căței.
Am scris despre povestea lor într-un grup local, iar reacțiile nu au întârziat să apară.
Două dintre cele trei cățelușe au fost adoptate, iar cea mai mică, Luna, a rămas alături de Mihai.
O revedere emoționantă
Timpul a trecut, iar Mihai s-a refăcut treptat. S-a întors la locul său obișnuit de pe marginea drumului, dar acum era diferit.
Oamenii opreau nu doar pentru laptele său, ci și pentru povestea care îi emoționa.