Recep Tayyip Erdogan a fost reales în funcția de președinte al Truciei și rămâne invincibil – el și partidul său, Justiție și Dezvoltare (AKP) nu au pierdut niciun scrutin major în ultimii 21 de ani. A fost pentru prima dată când alegerile prezidențiale din Turcia au avut un al doilea tur, iar Erdogan l-a devansat cu circa 4% (52% față de 48%) pe rivalul său Kemal Kilicdaroglu.

Alegerile par să fi fost jucate înaintea începerii campaniei electorale, la finalul anului trecut, când Erdogan a reușit să se debaraseze de cel mai periculos oponent – primarul Istanbulului -, condamnat pentru că ar fi ridiculizat autoritățile electorale din Turcia. Statele Unite au protestat atunci împotriva acestei condamnări care a împiedicat candidatura prezidențială a lui Ekrem Imamoglu, un polician care i-a furat lui Erdogan Istanbulul, orașul în care președintele însuși a fost primar si despre care a spus că cine îl câștigă, controlează Turcia. Kilicdaroglu a avut șanse mult mai mici decât cele cu care a fost creditat Imamoglu, pentru că este un birocrat lipsit de charismă, dar și că provine dintr-o comunitate religioasă minoritară, înrudită cu cea a președintelui sirian Bashar al-Assad. În aceste condiții, există voci care susțin că Kilicdaroglu a avut o prestație și un rezultat peste ceea ce se aștepta de la el. Pe de altă parte, victoria aparent dificilă obținută de Erdogan pare un rezultat mai bun decât o victorie la scor, pentru că menține iluzia unei competiții democratice autentice.

Cu Erdogan reales, Turcia va continua să folosească imigranții ca element de șantaj în relația cu UE, va continua să folosească Siria și Ucraina ca pârghie de presiune în relația cu Rusia, să folosească în același scop Rusia în relația cu Statele Unite și NATO și să se folosească de prezența militară în Siria pentru a obține o poziție cât mai influentă în lumea arabă.

Însă nu puțini analiști turci spun că strategia Turciei nu s-ar fi schimbat mult în cazul unei victorii a rivalului lui Erdogan, Kemal Kilicdaroglu. ”Între cei doi nu este o diferență fundamentală în termeni de politici economice, diferențele țin de detalii. Și nici în termeni de politică externă, totul ține, din nou, de detalii. Pentru că ambele opțiuni sunt în esență pro-atlantiste și pro-NATO”, spune Mehmet Ali Guller, editorialist la Cumhuriyet.

Ba chiar, atunci când vine vorba despre situația democrației turce, o posibilă revenire la democrația parlamentara se poate face mai degrabă sub conducerea lui Erdogan decât a lui Kilicdaroglu. De ce? Pentru că, în cazul în care ar fi câștigat, Kilicdaroglu ar fi trebuit să guverneze cu un parlament dominat de opoziție și nu ar fi putut face asta decât folosindu-se din plin de pârghiile puse la dispoziție de regimul pur prezidențial introdus de Erdogan. De cealaltă parte, există posibilitatea ca Erdogan să ia în calcul revenirea la o republică parlamentara, pentru a asigura pe mai departe influența familiei sale în politica turcă.

Jocul geopolitic lui Erdogan va continua și acesta este disecat acum de presa internațională, însă acestea nu au fost deloc principalele preocupări ale turcilor. Cele doua săptămâni de campanie pentru turul al doilea al prezidențialelor au fost marcate de dezbateri polarizante privind secularismul în Turcia, naționalismul, milioanele de refugiați sirieni și chestiunea kurdă. S-a mers până la trucarea unor imagini folosite de echipa de campanie a lui Erdogan care arată cum militanții kurzi cântă unul dintre cântecele de campanie ale rivalului Kilicdaroglu, scopul fiind asocierea imaginii celui din urma cu terorismul Partidului Muncitorilor din Kurdistan. Chiar președintele Erogan a comis gafa de a recunoaște că imaginile cu pricina au fost trucate.

Însă minciunile politicienilor nu îi deranjează pe alegătorii turci, și nici faptul că președintele Erdogan a început să împartă bani mulțimii adunate în fața secției unde abia votase. ”În Turcia se consideră că poți minți atunci când faci politică. Alegătorii votează pentru candidații care le-au câștigat încrederea în timp. Politicienii acționează pentru a câștiga alegerile. În asemenea momente nu țin cont de cine le-a fost prieten sau dușman”, spune Emin Gurses, profesor la Universitatea Sakarya.

În aceste alegeri a contat foarte mult sentimentul naționalist. Nu numai Erdogan, ci și rivalul Kilicdaroglu, din partea Alianței Naționale (construită în Jurul Partidului Republican al Poporului, creat de Ataturk) a mizat pe cartea naționalistă, deși a fost prezentat în întreaga presa occidentală drept un campion al liberalismului turc și garant al reîntoarcerii la democrație. Politologul turc Sinem Adar remarca recent că ”a apărut un discurs cum că naționalismul este un ”val tăcut”. Dar nu este așa. Naționalismul este marea însăși”.

Și Erdogan, și Kilicdaroglu au făcut tot posibilul pentru a obține sprijinul naționaliștilor turci în cele două săptămâni de campanie dinaintea turului decisiv. Erdogan a obținut sprijinul lui Sinan Ogan, candidatul unei alianțe naționaliste laice care a luat peste 5% din voturi in primul tur al alegerilor (chiar înainte de primul tur al prezidențialelor, același Ogan spunea că ”poate nu vom deschide porțile raiului, dar le vom închide pe cele ale iadului”, ”iadul” fiind regimul Erdogan). Kilicdaroglu a obținut sprijinul unui alt lider naționalist din cadrul alianței menționate anterior, astfel încât voturile lui Ogan păreau să se împartă între cei doi finaliști.

Poziția față de chestiunea kurdă a fost esențială pentru sprijinul liderilor ultranaționaliști. Atitudinea mult mai laxă a lui Kilicdaroglu față de kurzi a fost principala sa piedică în obținerea acestor voturi (alianța sa a fost sprijinită de formațiuni kurde de stânga), însă nici poziția lui Erdogan nu a fost apreciată de ultranaționaliști, câtă vreme actualul președinte a acceptat alianța cu o mișcare paramilitara kurda. Erdogan este criticat și pentru a adus asupra Turciei o ”amenințare demografică” prin acceptarea refugiaților sirieni. Autoritățile susțin că în Turcia se află milioane de sirieni, în timp ce opoziție susține că ar fi vorba de circa 13 milioane de refugiați.

Iar Erdogan a mai fost criticat și pentru politica sa de a atrage valută in Trcia oferind cetățenie contra investițiilor în proprietăți imobiliare mai mari de 400.000 de dolari. Politica aceasta a dus la o creștere a prețului chiriilor deloc pe placul turcilor. În al doilea rând, turcii nu au privit deloc cu ochi buni cum mulți cetățeni ai statelor arabe din Golf au devenit peste noaste cetățeni turci, fără a cunoaște deloc limba și cultura țării, pentru ca apoi să voteze în număr considerabil în turul decisiv al alegerilor. Televiziunea națională turca a decis să elimine din fluxul de știri imaginile cu un kuweitian devenit turc în virtutea legii lui Erdogan care a început să vorbească în limba arabă cu reporterii, după ce a votat.

Monarhiile din Golf au jucat un rol indirect în aceste alegeri, prin banii pe care i-au pompat pentru a evita prăbușirea lirei turcești și pentru a-i oferi un balon de oxigen președintelui Erdogan. Cu câteva zile înaintea turului decisiv al alegerilor, Erdogan a anunțat că statele din Golf vor trimite ”ajutor” Turciei. ”Economia noastră, sistemul bancar și financiar sunt destul de puternice. O serie de state din Golf au injectat bani în sistemul nostru. Este ceva recent și asta a ușurat povara băncii centrale și a pieței, fie și pe termen scurt. După alegerile de duminică veți vedea ca acești lideri vor veni în Turcia, iar eu îi voi vizita în țările lor, pentru a le mulțumi”, a spus Erdogan, într-un interviu pentru CNN. În luna martie, Fondul Saudit pentru Dezvoltare a depus 5 miliarde de dolari în conturile băncii centrale a Turciei.

Rezultatul strâns din primul tur al prezidențialelor a transformat alegerile într-un referendum privind regimul Erdogan (un lider care l-a depășit deja ca longevitate în fruntea țării pe Kemal Ataturk). O serie de analiști turci consideră că intrarea în al doilea tur al alegerilor a fost cel mai nefericit scenariu electoral, căci a polarizat mult societatea și a încins foarte mult discuțiile despre posibilele fraude electorale – nu numai în cazul prezidențialelor, ci și în cazul alegerilor parlamentare desfășurate în urmă cu două săptămâni și câștigate confortabil de alianța președitelui Erdogan.

Aici se pot ascunde germenii unor tensiuni periculoase în Turcia în viitorul apropiat. Rezultatele oficiale ale alegerilor parlamentare de pe 14 mai trebuiau anunțate pe 19 mai, însă asta nu s-a întâmplat nici până acum și a condus la mai multe speculații. Unii observatori consideră ca este vorba despre o fraudă de proporții, câtă vreme creșterea numărului alegătorilor comparative cu ultimele alegeri a fost de două ori mai mare decât rata de creștere a populației Turciei. Apoi, după referendumul din 2017, care a transformat Turcia din republică parlamentară într-o republica prezidențială, voturile nesigilate au fost considerate valide, iar asta poate fi încă o modalitate de fraudarea a alegerilor. A ridicat semne de întrebare și prezența de peste 80% la vot în zonele devastate de cutremurul din luna februarie. Noua constituție prezidențială spune că Parlamentul trebuie să se reunească la trei zile după anunțarea rezultatelor oficiale, or acest lucru nu s-a întâmplat.

Imagini publicate pe Twitter în timpul campaniei electorale arată cum un președinte Erdogan vizibil slăbit nu vrea să ia un accepte de apa oferit de bodyguardul personal, pentru ca, la câteva secunde, să ia același pahar din mâna fiului său. Imaginile au stârnit speculații atât despre starea de sănătate a președintelui turc, cât și despre posibila deteriorarea a relațiilor dintre președinte și șefii serviciilor secrete.

Mai există un lider politic în regiune care nu are deloc o relație bună cu serviciile secrete și cu generalii din armată – premierul israelian Benjamin Netanyahu. De la revenirea în fruntea guvernului, în decembrie 2022 Netanyahu se confruntă cu proteste fluviu, cu o participare de circa 300.000 de oameni la apogeul lor, proteste comparate uneori cu o „primăvară israeliană”. The New York Times, a scris, cu referire la scurgeri de informații din cadrul serviciilor americane, că Mossad și Shin Bet nu ar fi tocmai străine de aceste proteste împotriva lui Netanyahu, un premier pe care Thomas Friedman (o voce a statului profund american care scrie în paginile aceluiași NY Times) l-a pus recent laolaltă cu Vladimir Putin și Donald Trump în rândul personajelor malefice din politica internațională. Președintele Erdogan poate fi lesne inclus în aceeași categorie: el a subjugat deja justiția din Turcia (un lucru de care Netanyahu este acuzat acum de opoziție, ONG-uri, ofițeri ai serviciilor secrete și militari), guvernează (ca și Netanyahu) împreună cu cele mai radicale formațiuni naționaliste și religioase, a fost și el apreciat la Washington, pentru ca apoi să aibă o relație mai tot timpul tensionata cu SUA, are și el o atitudine rezervată în ce privește războiul din Ucraina, este și el implicat în războiul din Siria. Spre deosebire de Israel (unde, de la ultimele alegeri la termen, în aprilie 2029, au urmat nu mai puțin de patru scrutine anticipate, două rotative guvernamentale – una nerespectată și una realizată), Turcia are stabilitate politică, însă paharul de apă refuzat de Erdogan ar putea spune mai multe despre condiția președintelui decât analizele și declarațiile experților.

Cotidianul RO