Am decis să vorbesc astăzi despre educație, mai exact
despre momentele mele de traume din școală. Sper ca măcar cineva să
citească până la sfârșit. Bun venit în viața mea.
M-am născut după 90, exact momentul când au început
schimbările din țară, schimbarea banilor, independență și sărăcia
cu care s-a luptat întotdeauna țara noastră. M-am născut într-o
familie tipică de la țară iar până la 9 ani am fost unicul copil.
Dar povestea mea nu este despre familie ci despre sistemul
educațional, despre traume și vise care s-au spulberat odată cu
școala.
Locuind într-o familie cu mama religioasă și tata
pușcăriaș, nu am fost cel mai dezghețat copil din clasă, eram de
statură mică și timidă rău de tot. Nu am frecventat grădinița dar
am mers în clasa 0 cu cunoștințe destul de bunișoare, știam
alfabetul, a socoti și o sumedenie de poezii. Iar, ca un copil
cuminte și „deșteptățel” (clasificat deja) aveam rolul meu în
clasă. Făceam parte din banda aia de copii clasificați. O mare
parte din colegii mei proveneau din familii înstărite, părinți
medici, polițiști, care lucrau pe la primărie, poștă sau peste
hotare (ăștia erau fruntașii), apo nivelul meu, copii cuminți din
familii bunișoare și cei sărăntoci din ultimele bănci, din familie
cu mulți copii și părinți care lucrau „la sapă”.
Mama a învățat foarte bine la școală, așa că de cele mai
dese ori dacă nu-mi reușea ceva eram sculată în picioare, mustrată
și comparată cu ea în fața întregii clase. Și nu mi se vorbea dar
mi se „urla” ca la o surdă. Dar asta se întâmpla mai
târziu.
Prima mea inhibare a avut loc la câteva luni de școală.
Tatăl meu îmi făcuse un pix de fier cu gravuri colorate și cu un
trandafir mare în vârf de sticlă, cadoul meu la început de școală
(tind să menționez că pe atunci tatăl meu mă iubea mult iar relația
noastră era deosebită). Imaginați-vă un pix din acela super
atrăgător pe care îl doreau toți copiii. La una din pauze, colega
mea, fiica profesoarei noastre de clasele primare a încercat să
mi-l fure, iar eu văzând-o i-am lua pixul înapoi și am lovit-o cu
el peste mână. Aia a început să „ragă” iar „măsa” ce credeți? A
luat pixul, a urlat ceva timp la mine, mi-a pus mâinile pe bancă și
mi-a trântit de câteva ori cu „griful” pixului peste mâini ( mi
s-au făcut dragă niște umflături cu găurele care mă usturau
strașnic) apoi, toată lecția a continuat să urle la mine de fiecare
dată când făceam vreo mișcare. Da, da! d-na Diana, eu țin minte
prima traumă din viața mea de la școală. Și da, era considerată una
dintre cele mai cuminți și bune profesoare de clasele
primare.
Îmi aduc bine aminte de orele de matematică, nenorocul
meu era să învăț și cu fiica acestea într-o clasă. Desigur, d-na
avea și ea preferații ei, eu nu mă încadram aici. Pentru că
matematica mi se dădea foarte greu, am fost lăsată la o parte. Eram
scoasă rar de tot la tablă și doar de formă. O dată scoasă la tablă
să rezolv o problemă a început să ragă la mine că sunt o proastă,
că nu știu nimic și nu gândesc deloc. Apoi a chemat-o pe fiica sa
să-mi arate cum se rezolvă o problemă. Paradox nu?
O altă istorie vine legată de lecțiile de la biologie (
unul din obiectele mele preferate, până la un moment). Sper să nu
vă mirați, dar și fiica acesteia era colega mea. Prietene-am bine,
dar fiind-că nu aveam același rang social, d-na profesoară nu mă
suferea deloc. La una din lecții am ajuns să mă contrez cu ea pe
baza unui desen din carte. Ea considera că pe imagine era o broască
țestoasă care își lasă carapacea, eu de fapt vedeam o cârtiță care
săpa sub pământ. Așa că la următoarea lecție în loc să mă calmez
i-am adus dovezi că totuși eu aveam dreptate. Și da! Lecțiile mele
de biologie s-au încheiat aici. În toți anii care au urmat mai
departe am avut doar note de trecere, iar la lecțiile de biologie
am fost umilită aproape de fiecare dată.
Nici lecțiile de geografie nu erau mai frumoase. Dacă nu
știam ceva, eram sculată în picioare și mi se reproșa „că o fac de
rușine pe mama, că ea a fost printre cele mai bune eleve din școală
iar eu sunt o proastă, vezi tu, eu nu cunosc continentele și nu
știu a arăta pe hartă.”
Pictura, unul dintre obiectele mele preferate dar la
care luam note medii. Mi se reproșa că am desene prea frumoase și
că nu seamănă a fi făcute de mine. Și ăsteia, i-am demonstrat
desenând într-o zi pe tablă.
La engleză aveam o profesoară care mereu ne certa și
arunca cu creta în noi. Ba mai avea și o scândură, groasă de lemn
cu care mereu trântea în masă și ne amenința că ajunge în capul
nostru dacă nu învățăm.
La educația fizică, aveam un profesor care ne certa
într-una pe toți. Eram atletă așa că aici eu nu aveam probleme
decât la ciclul menstrual ( care nici astăzi nu trece fără dureri
și fără pastile). Dacă nu aveai forma sportivă puteai să ieși în
chiloți și doamne ferește să nu-ți iasă vreun exercițiu, că erai
făcută praf.
Fizica, făceam cu un profesor care își permitea să mai
pună mâna pe unde nu i se permite unui profesor, să mai stea lângă
tine dacă erai îmbrăcată în scurt și să mai facă diferite glume pe
seama ta. Și da, cu mine nu i-a mers astfel de trucuri, deci și
aici eram codașă.
Pe lângă toate astea, mama mea (croitoreasă) era pe modă
veche. La ce să trimiți tu copilul la școală așa cum umblă toți,
când poți să-l trimiți în uniforme stupide. Datorită stilului meu
vestimentar, rochii cu șorț, cămăși și costume în carouri, întruna
din zile am fost scoasă la careul școlii. Nu că aș fi făcut ceva
rău ( pe atunci cei care făceau probleme în școală erau scoși la
careu în față la toată școala și mustrați) dar pentru-că eram
îmbrăcată perfect de școală și că ar fi bine ca toți să vină în așa
uniforme. Tadam! Din ziua aia am ajuns să fiu urâtă practic de o
școală întreagă. Câțiva ani s-au tot făcut glume pe seama
mea.
Adunările de clasă erau un adevărat coșmar. Metoda asta
de a strânge toți părinții într-o clasă și a striga în gura mare
despre notele fiecărui copil și despre peripețiile acestuia în fața
la toți, e un adevărat dezastru. Nu învățam rău dar nici pe 10, în
schimb profesoara mă lăuda că eram cuminte. Oricum acasă primeam
morală de fiecare dată.
Nici colegii mei nu au fost strălucitori ( despre ura
față de ei vă povestesc altă dată) dar trăiam bine cu toți, mai
ales cu băieții.
Pe lângă faptul că mama era de altă religie, iar eu am
crescut un copil inhibat fiind limitată de la orice festivitate,
școala a reușit să întărească această problemă adânc în mine.
Acestea fiind doar puținele momente pe care vi le-am
povestit.
P.S. Povestea mea nu se încheie aici. Liceul l-am
făcut într-o altă școală într-un alt oraș. Iar aici peripețiile au
continuat atât cu profesorii cât și cu colegii. Povestesc altă
dată.
Detest metoda asta discriminatorie și de înjosire care
mai există și astăzi în școlile de la noi. Urăsc selecția asta care
se face între copii clasificându-i pe diferite categorii. Abuzul
emoțional continuă să fie și astăzi ce-a mai frecventă metodă de
educare în școli. Iar majoritatea părinților continuă să susțină
această sistemă, mai ales pe la țară. Majoritatea profesorilor care
m-au învățat pe mine continuă să predea și astăzi în școală, iar
asta este cu adevărat alarmant.
Chiar dacă legea prevede sancțiuni împotriva abuzului în
școală, majoritatea copiilor tind să se inhibe ca și mine și să nu
povestească nimic, mai ales atunci când părinții sunt de partea
profesorilor. Umilința, hărțuirea și traumele din școală tind să
lase amprentă asupra întregii vieți.
Într-un final am ajuns să urăsc enorm de mult sistemul
educațional de la noi. Și în general am ajuns să urăsc enorm de
mult oamenii ( un mic răspuns la cei care mă învinuiesc de ură).
Da, sunt psiholog. Da, sunt extrem de empatică, dar asta nu mă
împiedică să visez la moartea voastră.
Am o listă întreagă de traume care au apărut anume din
așa numita educație de acasă și de la școală. Din așa numitul
sistem corect care dezvoltă generații. Generații de oameni
trauma-ți.
