nu stiu cum se intampla, dar, de fiecare data cand moare cineva apropiat, ma gandesc, inevitabil, la ce-a fost viata mea si ce-am facut pana acum. iar, daca s-ar intampla ca in clipa urmatoare sa nu mai fiu pe acest pamant… oare ar mai fi ceva lasat neterminat sau mai e ceva neinceput? oare mi-ar parea rau de ceva? oare mi-ar parea rau dupa ceva? am apucat sa traiesc o clipa de fericire? am iertat pe toti cei care au trecut prin viata mea?

de fapt… ce e moartea? dupa parerea mea, doar desprinderea sufletului (spiritului) de corpul fizic. ingropam corpul fizic, dar sufletul merge inainte…

de ce ne desprindem atat de greu de un apropiat care tocmai a murit, dupa ce a suferit o lunga perioada de timp (sa se inteleaga ca nu vorbesc despre morti fulgeratoare)? probabil, ca in acea lunga perioada, cei apropiati au tot sperat ca boala va disparea… dar, in acel moment, moare si speranta in noi… s-au facut vise, planuri… si… s-a ajuns in punctul in care acestea nu mai pot fi realizate… le ingropam, aruncam o mana de pamant peste ele… se rupe ceva in noi… acum am inteles de ce se spune ca speranta moare ultima….

de ce privim in jos, in groapa, cand ar trebui sa ne uitam in sus dupa sufletul care ne face cu mana si ne spune „la revedere”? de ce suntem atat de atasati de planul material/fizic si nu ne intereseaza aproape deloc planul spiritual?