Asăneștii erau valahi

Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes: „lohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s'était révolté contre son père”. p. 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă „Iohanice le Blac", p. 209: „Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d'Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n'étaient pas baptises”, p. 219: „Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l'instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie”. Henri de Valenciennes, Idem, p. 309: „Alors ils résolurent qu'ils iraient vers la Blaquie pour requérir l'aide et l'appui d'un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l'empereur commanda que l'armée chevauchat, vu qu'il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l'oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin”. p. 333: „Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc.”.

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că „deodată s-a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că „limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”. El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că „într-una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să-l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să-i dea drumul”. Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a-l dispune mai curând în favoarea lui şi să-l facă a primi rugăminţile ce-i făcea.

În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce? Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu-i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.

A. D. Xenopol