Am răspuns invitației Forumului civic de a susține o conferință căci subiectul afirmării statului național este dintre cele mai actuale. De aceea, și încep direct intervenția mea spunând că, urmare a amatorismului decidenților și a slăbirii instituțiilor, țara noastră a fost adusă într-o situație critică.

Sintetic exprimat, după 1989, România a realizat pași importanți – stat de drept democratic ancorat în Constituție, cu libertăți și drepturi fundamentale, pluralism politic, parlamentarism și promițătoarele alianțe, între altele. Nu au suport vociferări de genul „treizeci de ani nu s-a realizat nimic”! Dar, așa cum au consemnat istorici profesionalizați, niciodată în istoria ei România nu a cunoscut un declin atât de extins în timp scurt, precum în ultimele două decenii (Florin Constantiniu, Ion Scurtu, Dinu Giurescu). Jaful din avuția națională a întrecut orice epocă, iar economiști de prim plan (Florin Georgescu și alții) l-au descris zguduitor.
Peste toate, democrația a fost desfigurată. Se iau decizii de importanță crucială ale statului fără consultarea cuiva. Se încheie mandate fără nici o asumare de răspunderi – deși în exercitarea funcțiilor și răspunderilor aferente s-au petrecut fapte oribile (fraude, falsificări, folosirea instituțiilor pentru răfuieli politice, trădări ale interesului public, traficul de persoane, oameni în vârstă și forță de muncă, distrugerea reformelor etc.). Mediocritatea vârfurilor și nepotismul, confuzia valorilor și un autoritarism incult și patologic, cum s-a văzut și azi, la „Ziua Marinei”, sufocă țara. România a ajuns astfel campioană la sărăcie în Europa comunitară și la mortalitate în pandemie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, cu educație în declin și cu cea mai mare emigrație pe timp de pace. Iar, azi, este singura țară limitrofă cu războiul lipsită de politică externă proprie.

Adaug imediat că în țară se reproduc astăzi optici și mentalități ce nu rezolvă crizele în care s-a intrat. Disting patru curente.
Bunăoară, din 2014 încoace, un curent se opune la normalizarea legilor justiției și ale altor domenii, sub pretextul că schimbarea ar îndepărta de Europa. Internaționalizarea ar fi vitală și nu ar mai trebui decât să se aștepte aprobări de undeva.
Un alt curent este cel al indiferenților, care consideră că hibele sunt vechi și nu este cazul să-și sacrifice confortul. Aceștia își asumă că emigrarea, măcar a unei părți a familiei lor, rămâne alternativa la îndemână.

Nu lipsește curentul instrumentaților – care servesc decidenții, oricare ar fi, considerând că mai aproape de trup este cămașa. Ei critică aspru ceea ce este, dar se opun schimbării raționale. Până la noul ordin!
Mai există și curentul celor care, exasperați de devalizările din economie, de degradările din instituții și de sărăcia din jur aruncă vina pe străini, care ar submina industria, ar tăia pădurile, ar stoarce mineralele și ar umple țara cu amatori la decizii.
Vulnerabilitățile acestor optici sunt ușor de sesizat. „Internaționaliștii” vor să aplice măsuri aprobate în birouri externe, rămânând opaci la consecințe. Or, nimeni nu ia România actuală ca pildă! „Indiferenții” așteaptă ameliorări ce nu au cum să vină stând cu brațele încrucișate, căci din indiferență nu a rezultat democrație și dezvoltare. „Instrumentații” își asumă că din chibițare și secetă de idei se poate trăi la nesfârșit, orizontul lor fiind oportunismul. „Autohtoniștii” nu observă că măsurile oneroase pentru țară sunt semnate de reprezentanți ai României. Și că nu-i ora lamentării, ci a inițiativelor și politicii elaborate cu pricepere.

În zilele noastre, se concurează tăios în lume, dar din faptul că decidenții propriului stat nu au valoarea așteptată nu rezultă că alții sunt de vină. Nici nu poți opri pe cineva să-și folosească libertățile și drepturile conținute în apartenența la Uniunea Europeană. Nu există cale rațională decât de a-l concura și a te dovedi mai bun.
Fiindcă destui îl invocă pe Iisus, ar trebui observat că Hristos nu a fost „apolitic”, cum se spune cu larghețea necunoașterii. Dar – așa cum, la noi, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a arătat, într-o predică memorabilă – Iisus a cerut decidenților să fie servitorii celorlalți, nu primii profitori de necazurile celorlalți. Urgența României actuale este o altă politică, nu jelania.
La Carpați, este nevoie azi de învățare din experiențe mai bune. Orice om are idei, dar un cetățean matur nu și le validează singur, prin aceea că sunt părerile lui. Validarea o dau cultura largă și istoria.

Spre a scoate din împotmolire dezbaterea publică din România actuală, este timpul să se observe schimbarea de viziune ce are loc pe scena lumii zilelor noastre. Această schimbare infirmă deopotrivă internaționalismul, indiferentismul, instrumentalismul și autohtonismul și creează culoar asumării de sine a statului național.
Schimbarea de viziune are în miez evidența că problemele de bază ale vieții oamenilor abia statul național le poate rezolva. Cum am detaliat în alt loc (A. Marga, Identitate națională și modernitate, 2018), analize de referință au arătat că democrația nu este posibilă în afara cadrului național (Mannent). Nici asistența socială (Habermas), nici dezvoltarea (Streek) și nici inovația (Bootle) nu sunt posibile în afara acestuia. S-a mai arătat concludent că o „democratizare din afară” duce la dominație (Gaedecke) și generează cleptocrație (Chayes). Înseși modernizarea și dezvoltarea sunt acțiuni ale națiunilor, în condițiile echilibrului puterilor în stat (Sassen). Concluzia este aceea că între „statul invadant”, pe care socialismul răsăritean l-a ilustrat, „statul debil”, cultivat de neoliberalism, și „statul avariat“ pe care îl lasă în urmă cei care decid în România de astăzi, este adecvată formula „statului răspunzător de starea propriei societăți“.

Ar trebui învățat, dar nu din clișee, ci din ceea ce s-a petrecut efectiv. Este clar azi că rapida reconstrucție a Germaniei, după 1945 s-a datorat, mai mult decât oricui, competenței decidenților ei și calificării temeinice a populației (Abelshauser), că impresionanta dezvoltare la rangul de actor mondial a Israelului, din 1948 încoace, ține de o implacabilă, cultivată și perseverentă decizie (Shlomo Avineri), că succesul istoric al Chinei, după 1978, a ținut de uimitoarea determinare, îndrăzneala politică și hotărârea de neclintit (Wu Xiaobo) a chinezilor. Mai cu seamă după ce SUA au trecut la corectura globalizării, căci fugeau capitalurile, multe țări urmează interese naționale, inclusiv în Uniunea Europeană. Tot mai multe țări deschise spre lume duc azi politici naționale, fără a fi naționaliste.
Trăim, desigur, într-o „societate mondială”. Numai că problema actuală nu este să facem din state și din cetățeni servanți acefali, ci să-i stimulăm la asumare de sine și schimbare. Consilierul de viziune al actualului președinte al Franței cere ieșirea din „lașitatea mondenă” prin „pariul preluării puterii asupra propriei vieți, al regăsirii de sine independent de ipotetica acțiune a altora”. „Națiunile care nu vor ajunge la aceasta sau nu vor să o facă, se vor îndrepta de la declin, la decadență, de la decadență la privațiune într-o lume din ce în ce mai nemiloasă și concurențială” (Attali). La dispoziție a mai rămas „să devii tu însuți”, ca început al unei alte Renașteri.

Istoria contemporană atestă că identitatea națională nu este relicva unui trecut intrat în muzeu. Ea este însă „provocată” să încorporeze achizițiile modernității.
Așa stând lucrurile, mai rezistă conceperea națiunii drept comunitate „de sânge”, „de limbă” „geografică”, „de destin istoric”, „de viață economică”, ce ni s-a transmis din dezbaterile de la Viena de acum un secol? Fapt este că, la orice examinare, cazuri semnificative nu intră în definiție și că o definiție a națiunii nu mai poate apela doar la caracteristici statice. Bunăoară, nu se poate vorbi de națiune acolo unde lipsește telos-ul – „o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Renan). Națiunea este capabilă de „autopoieză” (Maturana) – adică, are capacitatea de a dezvolta din ea însăși energii care-i schimbă situația. Ea se și validează azi pe cât își construiește economie ce contează prin produsul pe cap de locuitor și beneficii pentru fiecare și se bucură de societate emancipată și de stat cu libertăți și drepturi competitive.

Este cazul să se învețe din cultura română că însăși descoperirea specificului românesc s-a făcut în conceptele Europei moderne (Garabet Ibrăileanu). Că nici pentru România nu este alternativă la europenizare, dar trebuie ca ea să nu rămână o „formă fără fond” (Titu Maiorescu). Europenizarea se face oricum, prin forța împrejurărilor, încât problema pentru români este să o îmbrățișeze, nu să o încetinească (Stefan Zeletin). Că, în trecut, România a însemnat „bizantinism” în moravuri, atomizarea vieții sociale, fatalismul pasiv ca și concepție, dar că țara trebuie să privească spre viitor și să asimileze experiența democrațiilor europene (Eugen Lovinescu). Că, din nefericire, „fondul” nu a fost atins niciodată prin măsuri hotărâte, care să deschidă posibilități pentru cetățeni de a se exprima și de a schimba garniturile de conducere și elitele. Cât timp nu se încearcă schimbarea „fondului”, nici nu există vreun argument că realitățile sunt inexorabile (Virgil I. Bărbat) Că europenizarea nu se reduce la literatură (Adrian Marino) și că o europenizare fracturată nu este europenizare (A. Marga). Identificarea națională rămâne o componentă a istoriei, dar ea se face prin prestații exemplare în varii domenii.

Națiunile se consolidează astăzi ca națiuni civice – mai ales acolo unde încorporează diferite comunități etnice și se democratizează. Și unde, mai nou, au loc imigrații. Azi sunt trase două concluzii : etnicitatea este posibilă formă de exprimare a reacției la situații marcate de tensiunea incluziunii-excluziunii și se explică prin latența auto-identificărilor (Nassehi). Aceste identificări nu sunt neglijabile.
Oamenii își caută identitatea mai ales în perioade de tranziție socială și politică (Tamir). Se impune, însă, distins între „identitate trăită” în evenimente, „identitate asumată” în cărți de istorie, și „identitate recunoscută” și de ceilalți. În fond, contează acea scriere a istoriei care ia oamenii ca „cetățeni deplini” (Judt). Iar legătura dintre scrierea istoriei și „cetățenia democratică” se lasă operaționalizată în întrebări simple: Se captează întregul situațiilor? Se reconstituie fapte sau se rămâne la impresii și se alunecă în propagandă ieftină?

Nici „scrierea ideologică a istoriei”, tipică anilor cincizeci, nici „istoria controlată de corectitudinea politică (political correctness)” din zilele noastre, nu servesc asumarea de sine a unei națiuni. O servește abia „istoria istorie” – adică istoria bazată pe exploatarea completă a arhivelor, pe folosirea metodologiilor avansate, pe cunoașterea a ceea ce înseamnă societatea și mutațiile din sânul ei. Azi, istoria este chemată că urce la istoria calitativă (Harald Zimmermann) – la istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume.
Situația din țara noastră este azi atât de încărcată de crize – demografică, economică, bugetară, instituțională, culturală, motivațională – încât abia o reconstrucție instituțională bazată pe reconciliere națională este izbăvitoare. Ambele sunt posibile conștientizând erorile și democratizând statul.
Amintesc aici doar două erori majore care împovărează România actuală. Prima: după ce a fost confundată cu marketizarea, democrația este confundată acum cu un instrument de putere. Nu se înțelege că fără a fi realitate de zi cu zi și fără meritocrație, democrația devine decorativă. Spiru Haret însuși era oripilat de faptul că „în alte țări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul cum se află la noi”. Azi, nu este în țară instituție care să nu fie malformată de abuzuri în competiții. A doua eroare: ca urmare a noului cancer al constituționalismului din România – „desemnările unipersonale” în funcții cheie, nu numai că desemnații ajung să-i controleze pe cei aleși, dar se produce o degradare cu efecte în viața fiecărui cetățean. Pe acest fundal, este ușor ca din afara țării să se impună ce este de făcut și chiar inșii care să ocupe funcțiile. Funesta „to do list“ și ascensiunea de inși nepregătiți la decizii sunt exemple vii. Cum se vede bine, unii le și aplaudă, în continuare.
O temă neobișnuită s-a strecurat în dezbaterea publică din România de azi, anume, aceea că românii vor să-și amelioreze viața, dezvoltându-și țara, dar alții nu îi lasă. Se cuvine să lămurim lucrurile!

Orice țară depinde de alte țări. Dacă nu s-a dezvoltat deja, cu atât mai mult. Dar nici o țară nu poate fi împiedicată să-și adopte propriile legi și decizii, cu condiția susținerii din partea cetățenilor și a controlului democratic! Experiența României de după 2004 atestă că un regim al inșilor mai slab calificați, preocupați de parvenirea proprie și a familiei, anihilează democrația, agravează problemele și slăbește reprezentarea unei țări.
Nici o țară nu și-a atins propria dezvoltare fără cele mai bune forțe ale ei. Abia personalități calificate, integre și legitimate îi pot promova interesele, în cooperări cu oricine. România dispune, la rândul ei, de asemenea personalități, iar o democrație curată le și valorifică.
În orice caz, în România, ora democrației curate și a schimbării de garnituri de conducere este imperativă. Altfel, crizele actuale rămân în exces, dar și amenințătoare. (Cuvânt la reuniunea Forumului Civic, Izvorul Mureș, 15 august 2023)