România a pierdut din cauza unui arbitru îngâmfat și imperialist, Austria, din cauza unor bulgari ”mizerabili” (zice Rareș Bogdan) și din cauza că Olanda mercantilă și la fel de îngâmfată a țintit voit bara (spunând că România nu poate decât împreună cu Bulgaria). Așa arată acum, în plin Campionat Mondial, mai toate știrile și comentariile despre ratarea primirii României în Acordul Schengen – ca un meci de fotbal în care România pierde jocul pe care părea să-l aibă în mână.
Asemenea relatări ale evenimentului (”narativ” i se spune acum în noua limbă) au un scop. Dacă România ar fi urmat un an electoral decisiv, aceste „meci” Schengen ar fi fost aur curat pentru opoziție. Dar și fără alegeri, ”meciul” Schengen are toate datele pentru a fi speculat de toți Băseștii, Macoveii și copiii lor de trupă, pentru a cere mai multă anticorupție, pentru a arăta că guvernele Austriei și Olandei au luat o decizie scandaloasă, dar corupția din țara noastră este și mai și. Este un moment ce poate fi speculat lesne și de cealaltă tabără, așa-zis antioccidentală, însă puterea de tracțiune în spațiul mediatic și în sferele puterii informale (adică mediul ONG) este infinit mai mare pentru o transformare a ”eșecului Schengen” într-o relansare a luptei anticorupție. Pornind de la argumentul guvernului de la Viena împotriva aderării României la Schengen – cel al valurilor de imigranți care ar năvăli în Austria – ar trebui să ne așteptăm și la reluarea mai agresivă în mediul ONG a campaniilor în favoarea cotelor de imigranți stabilite pentru a fi duse în spate de românii care abia pot avea grija de ai lor.
Înverșunarea pentru Schengen, dar și mizeria eșecului, a fost mare pentru că actuala putere știa că are o carte valoroasă în plus de jucat, dincolo de îndeplinirea criteriilor tehnice ale aderării, dovedită de atâtea ori inutilă. Cartea este cea a războiului din Ucraina și a sprijinului oferit de România Ucrainei. S-a dovedit că nici asta nu este suficient, mai cu seamă că, inițial, puterile europene au mizat pe o victorie rapidă a Rusiei în Ucraina. La finalul lunii octombrie, când România se lupta să convingă Suedia și Olanda să spună da aderării la Schengen, președintele Croației, Zoran Milanovic, a refuzat să participe la Summitul Platformei Crimeea (care avea loc chiar la Zagreb), a refuzat și o întâlnire cu Nancy Pelosi (președinta Camerei Reprezentanților a Congresului SUA) și a preferat să viziteze stațiunile croate de la Adriatica. ”Este mult cinism și lipsă de onestitate în ce privește războiul și Ucraina și nu vreau să contribui la asta. În cele din urmă, americanii și rușii trebuie să se așeze la masa negocierilor, pentru că poartă un război prin procură și ucrainenii plătesc un preț groaznic pentru asta”, a spus președintele Milanovic. Croatia a fost primită în Acordul Schengen, România nu. A fi degrabă săritor în sprijinul Ucrainei și împotriva Rusiei nu este un lucru neapărat premiat în Europa.
Din cauza cui a pierdut România ”meciul Schengen”? Din cauza unei țări „submarin”. Într-un articol publicata în 2015, după anexarea Crimeii de către Rusia, un colaborator al European Council on Foreign Relations scria că Austria a adoptat deseori ”politica submarinului” care observă prin periscop în ce direcţie se îndreaptă “flota” europeană, pentru ca apoi să iasă la suprafaţă în ape cât mai sigure, cât mai prielnice pentru băncile, companiile și diplomația austriece. Austria i-a primit pe mulți dintre membrii guvernului pro-rus al Ucrainei dat jos în 2014, l-a primit și pe Vladimir Putin în prima sa vizită în Vest după anexarea Crimeii, iar Austria nu a avut deloc de suferit nici atunci și nici acum de pe urma acestei atitudini. Este ușor de înțeles că deciziile ”submarinului” austriac sunt luate pentru a nu deranja marile puteri europene, în special Germania.
Cine a mai învins România in ”meciul Schengen”? Olanda, una dintre cele mai mercantile puteri europene, implicată în jocuri de putere cu mize care depășesc cu mult intrarea României în Spațiul Schengen, chiar și controlul porților comerciale și de rutele de transport din România. Olanda, care are de luat decizii majore în privința exploatării resurselor de hidrocarburi din Marea Nordului, este un stat european suficient de cinic pentru ca în spatele vetoului său să se refugieze și alte forțe ale UE al căror interese este ca România să nu fie parte a Acordului Schengen, să fie percepută ca țară de mâna a doua în UE.
Este greu să ne imaginăm că la ambasadele țărilor UE care au trimis mereu scrisoare de proteste la fiecare lege a justiției a fost tristețe atunci când țării noastre i-a fost refuzată intrarea în Acordul Schengen. Iar valurile de furie despre ”imperialismul” austriac, despre cinismul și mercantilismul olandez sunt menite să distragă atenția de la adevăratele centre de putere ale UE și rolul lor în ”meciul Schengen”.
Dar ce a pierdut România? A pierdut șansa de a mai reduce cozile de tiruri și autoturisme de la frontiera cu Ungaria. Transportatorii au toate motivele să fie nemulțumiți, însă nu într-atât de mult pe cât ar fi fost dacă ar fi înființat supercomitete de acțiune politică pentru a finanța campania electorala a unui partid care să le aplice agenda (așa cum se întâmplă în America, în timp ce în România asta este o infracțiune și se aplică varianta „sufrageriei”). Exportatorii și transportatorii sunt acum infinit mai interesați de politica monetară, fiscală și de subvențiile pentru carburanți decât de intrarea în Spațiul Schengen. S-a pierdut însă încă o ocazie ca cetățenii romani să scape de cozile de pe aeroporturile europene, de multe ori umilitoare. Dar nu trebuie omis faptul că România va rămâne în afara rutelor migratorii principale câtă vreme nu se va afla în Spațiul Schengen. Or, la cum evoluează lumea și politica guvernelor de la București, fluxurile migratorii din Est ce ar putea trece prin România vor fi infinit mai mari decât cele comerciale venind din același Est.
Eșecul acesta confirmă doar un statut al țării noastre, statut de mâna a doua în UE care, din nou, nu este menținut doar de Austria sau Olanda, ci este și în interesul altor puteri europene ce se ascund în spatele acestor state. Așa cum pe plan intern, la București, votul Schengen poate fi speculat pentru noi campanii anticorupție și pro-migrație, el poate fi folosit de Comisia Europeană, de Franța, de Germania pentru a demonstra statelor mai mici din UE cât de nedreapta este regula unanimității. Pentru aceste țări, pentru federaliștii europeni, cel mai deranjant este că pentru eliminarea unanimității este nevoie de unanimitate. Extinderea spațiului Schengen este o miză mică în această ecuație, în care UE urmărește eliminarea regulii unanimității în politica externă și în politica fiscală – ultimele bastioane ale suveranității naționale. România s-a opus unei asemenea perspective, însă vetoul Austriei și Olandei arată că menținerea suveranității are un cost. Iar acest preț va fi uriaș în momentul în care Republica Moldova și Ucraina (cu candidatura la UE deja acceptată) vor ajunge la momentul hotărâtor – în actualul sistem, aderarea ar presupune unanimitate. Războiul din Ucraina, sancțiunile împotriva Rusiei și criza economică grăbesc niște schimbări fundamentale ce vor redefini statutul țărilor membre UE. Fie prin mecanisme juridice alunecoase, fie supuse unor presiuni mult mai ferme, statele UE vor ajunge să fie înghițite în ”vocea europeană” de care vorbește președinta Ursula von der Leyen, chiar și atunci când asta nu corespunde intereselor lor.
Până la urmă, poate ca cel mai mare perdant al votului de ieri și al ultimilor ani nu este România, ci însuși Acordul Schengen. A fost conceput în anii „romantici” ai Războiului Rece, când UE de astăzi era o fortăreață de 12 state prospere, neasaltate de imigranți, de crize economice și de război, când vest-europenii se întreceau în declarații de sprijin pentru o Europă de Est de care erau despărțiți de cortina de fier. După integrarea acordului Schengen în legislația UE și extinderea masivă a UE spre Est, după criza datoriilor din 2008, după valuri de atentate teroriste și valuri de milioane de imigranți, Acordul Schengen, suspendat de nenumărate ori, a arătat că este mic și vulnerabil pentru o lume prea mare.
Într-un articol publicat în urmă cu câteva zile, jurnalistul Maurice Frank scria că, la mai bine de 30 de ani de la reunificarea Germaniei, țara este scindată între ”atotștiutorii din Vest” (Besser-Wessi) și ”plângăcioșii din Est” (Jammer Ossi). ”Atotștiutorii din Vest” se întreabă când oare vor înceta est-germanii să se plângă, când vor recunoaște că reunificarea le-a ridicat nivelul de trai, că au primit miliarde și miliarde de mărci și euro pentru a trăi mai bine? ”Plângăcioșii din Est” sunt cei care suferă cel mai mult acum, din cauza sancțiunilor impuse Rusiei, pentru că economia landurilor estice a fost mai vulnerabilă. Ei sunt cei care ies în stradă și cer încetarea războiului din Ucraina, cer renunțarea la sancțiuni și denunță politica SUA în Europa. Asociațiile afaceriștilor din Estul Germaniei sunt împotriva sancțiunilor, asociațiile afaceriștilor „atotștiutori” din landurile vestice susțin sancțiunile.
”În Estul Germaniei există o senzație de neajutorare și oamenii se simt victimele experiențelor traumatizante din anii 1990, când soarta lor era cu totul în mâinile afaceriștilor și politicienilor din Vest, care au năvălit asupra lor ca niște vulturi, le-au închis fabricile, le-au luat activele, i-au concediat pe profesorii, pe magistrații și oficialii cu trecut comunist. Este ca și cum s-au trezit într-o țară nouă care nu mai dă doi bani pe ei, pe trecutul lor, pe identitatea lor și pe munca lor. A durat prea mult pentru materializarea ”peisajelor înfloritoare” promise de Helmut Kohl, iar în multe zone ele nu au apărut vreodată. Mulți nu mai cred în presa liberală uniformă care propaga informații ce nu țin cont de imigrație, de rasism, de temerile economice, de urmările restricțiilor din pandemie”, scrie Maurice Frank.
Ratarea intrării în Acordul Schengen va accentua o situație similară în România și Bulgaria. Vest-europenii par deja să se întrebe când vor înceta „plângăcioșii” români și bulgari să accepte că UE i-a scos din mizerie și le-a oferit un o frumoasă carte de vizita albastră cu steluțe galbene în locul secerii și ciocanului și vor accepta că, în schimb, trebuie să rămână niște state de mana a doua (în viitor alături de Ucraina, de Republica Moldova) ce nu trebuie decât să execute ordine pe flancul UE și NATO?
În 2013, guvernul Victor Ponta, cu toate păcatele sale, spunea că aderarea la Schengen nu va mai fi o prioritate în discuțiile cu UE, că România nu va mai investi energii pentru acest obiectiv, ci va aștepta să fie invitată să adere. ”Dacă aderarea se va amâna, este clar că va fi nevoie de o soluție politică a acelui stat care se opune și noi vom aștepta, nu va mai fi pe agenda Guvernului României”. Un diplomatic ”fir-ați ai dracului cu melcii voștri!”.
Cotidianul RO
