Mă aflu mereu trist, mă aflu mai întotdeauna plângând pentru ca o forța măreața si incredibila a îngăduit ca eu sa primesc drept răsplata pentru durerea mea, o ființa, incredibil, chiar o ființa, am primit-o in inima mea așa cum o pasare își adăpostește puii sub aripa, nu un dar, ci o minune. Te naști, asta înseamnă ca primești viată, dar dincolo de minunata înțelegere a vieții, mă aflu eu, am primit nu doar viată mea, ci si viată altcuiva pentru ca doua jumătăți întotdeauna fac un întreg… .  

      Ființa aceea se definește de la sine ca aproape perfecta, arata ca un om, se comporta ca un om, dar ea nu e om, este sufletul meu pereche, este un lucru pe care nici măcar imaginația sau emoția nu ti-l pot da, ești cuprins in mreje , așa cum marinarii sunt orbiți de sunetul angelic al cântecului sirenelor, te înnebunește, ea poarta un chip care nu denota frumusețea sau caractere speciale, ea poarta doar un chip si atât, însă in inima ei mă poarta pe mine, nici o frumusețe fizica nu poate sa învingă ceva ce doar se simte si se trăiește.

      Inima ne da viată, ea e responsabila pentru tot ce acționam noi, se zice ca ‘’inima nu doare’’, vreau sa contrazic acest lucru, inima chiar doare, aceasta adăpostește atât de multe emoții încât volumul ei se mărește, primește o mulțime de gânduri, de trăiri si chipuri, dar toate se risipesc, inima mea nu mai are loc, pentru ca in ea se ascund toate gândurile mele, pentru ea, pentru ființa mea, este lăcașul unde am un altar, un altar al oamenilor pentru care viată mea merita povestita vouă chiar de Dumnezeu, acolo se afla ea si foarte alți putini oameni, dar ea, este ea acolo, inima nu se poate scapă de ea.

       Nu cred in frumusețe trecătoare a corpului uman, cred doar in minunile pe care le poate face un suflet, altui suflet, ea este gingașa, ea este minunata, ea nu-mi da putere, ea îmi da viată, simt cum la fiecare gând despre femeia mea, sângele îmi răcește, simt un fior ca si cum ar mai fi 3 secunde pana când mor… 3…, 2…, 1…, apoi mă trezesc, sunt foarte speriat pentru ca oaza mea de fericire s-a transformat in rămășitele unui loc peste care a trecut războiul, ea nu mai e, nu o mai găsesc, iar lesne de înțeles toate gândurile mele mor.

       E doar un truc, o magie, am avut absolut totul, am avut fericirea pe care mi-am dorit-o întotdeauna, dar am uitat, am uitat sa întreb la magazin când am luat fericirea ‘’cat o sa tina fericirea?’’, iar acum nu sunt demoralizat de produsul cumpărat, ci de mine pentru ca in timpul in care am avut fericirea, nu am știut sa o folosesc.

       

      Pe ambalaj scria așa ‘’Fericire, produs care acționează sub forma tuturor modalităților de înfrumusețare, acest produs poate înlocui de la medicamente si operații scumpe, la machiaje si înfrumusețări corporale’’, da, asta face fericirea, tine locul oricărui remediu, te poate vindeca, te poate face mai frumos, dar sa nu uitam principala întrebuințare, te face fericit.

       Fericirea mea era frumoasa, era cu ochii plăpânzi, era cu parul prins in coada, avea cea mai minunata silueta, zilele cu ea au fost ani in mintea mea, timpul era într-o stare criogenizată, pentru prima data in lume, am reușit sa oprim timpul in loc, fericirea mea era ea.

       Fericirea tine puțin, fericirea e neiertătoare, fericirea a trecut, fericirea nu mai e, 3…, 2…, 1…, mor.