Romanul „50 de zile înainte de sinucidere” NU este o
provocare sau un îndemn la sinucidere. Este un jurnal, destinul
unei tinere ce redescoperă valoarea vieții căutând în fiecare zi
răspunsuri cu speranța de a-și regăsi echilibrul.
Fragment:
Până acum, mi-a fost mereu teamă să îmi asum riscuri și
am făcut de fiecare dată ceea ce mi s-a spus. Dar astăzi, când nu
mai am prea mult de trăit, de ce să nu-mi asum niște riscuri și să
arăt de ce sunt și eu în stare? Toată lumea crede că sunt o fată
cuminte și ascultătoare, e vremea să distrug imaginea asta. Am
ținut-o într-o goană și am ajuns la baza nautică, dar nu era
nimeni.
Și totuși, era trecut de șase. Am coborât pe ponton și
am auzit că mă strigă cineva:
- Gloria!
Am tresărit surprinsă și l-am văzut pe Jake, care
răsărise în fața mea.
- Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii.
- Nu-i nimic... Salut.
- Salut.
După ce a tăcut câteva clipe, Jake mi-a întins un pachet
de biscuiți.
- Îți plac?
- Da, la nebunie.
Apoi ne-am dus la capătul debarcaderului și ne-am
așezat.
- Știu că e o întrebare prostească, dar ai un prieten
apropiat?
Întrebarea m-a luat pe nepregătite, nimeni, niciodată,
nu mi-a mai pus-o.
- Nu, de ce?
- Nu, nimic, așa, ca să știu.
Văzându-l atât de ezitant, am hotărât să iau frâiele în
mâini și să-l invit la petrecere fără să mai stau pe
gânduri.
- Ascultă, am o prietenă care mi-a zis de o petrecere la
care pot invita pe cineva cunoscut. Vrei să vii cu
mine?
- Super! Unde?
- Îți dau adresa.
Am scos o bucată de hârtie și un creion din buzunar și
i-am scris adresa.
- Uite.
- Mișto, vin sigur.
- Ai mai fost la petreceri?
- Păi… nu.
- Ei bine, n-ai să uiți niciodată această primă
dată!
- Mulțumesc… Știi, trebuie să îți spun
ceva.
- Te ascult.
- Îți amintești că ieri m-ai întrebat dacă cunosc un
băiat pe nume Adam?
- Da, îmi aduc aminte.
- Ei bine, eu sunt Adam.
M-a apucat brusc o durere cumplită de cap și parcă ceva
s-a rupt în interiorul meu. Trăiesc un coșmar, nu se poate, nu
poate fi adevărat.
- Ce?!
- Voiam să-ți spun de ieri, dar…
- Stai puțin, ce glumă e asta? zic eu, ridicându-mă
brusc.
- Nu, am crezut că ai să mă recunoști
imediat.
- Oh, Doamne! Excelent! Super! Ți-ai bătut joc de mine a
doua oară!
Ar fi imposibil de transpus în cuvinte ce am simțit în
acel moment. Singura certitudine e că aș fi putut muri pe loc când
am realizat că omul pe care mă temeam cel mai tare să-l revăd aici…
a fost de fapt alături de mine în tot acest timp!
- Gloria, eu…
- Spune-mi, de ce ai mințit? De ce ai susținut că te
cheamă Jake?
- Nu știu. Chestia e că sunt un tip de la țară care nu a
ieșit niciodată din bârlogul lui, iar tu… tu te-ai făcut așa de
frumoasă. Am crezut că n-ai să vrei să stai de vorbă cu
mine.
- Și așa și este. În orice caz, acum nu am nicio
îndoială, nu vreau să mai vorbesc NICIODATĂ cu tine!
M-am răsucit pe călcâie și am plecat. Am simțit în mine
aceeași durere ascuțită care m-a săgetat ori de câte ori am fost
trădată.
- Gloria, stai! Hai să uităm copilăriile astea și de
acum înainte să ne comportăm ca doi adulți.
- Jake… vreau să zic Adam. Urăsc să fiu
mințită!
Cert este că în scurta mea existență am fost mințită de
sute de ori. De mama, de pildă, când spune că mă iubește mai mult
decât orice pe lume; sau de tata, când zice că pentru el cel mai
mult contează familia, deși în timpul ăsta se culca cu șefa lui!
Sunt sătulă de toate astea! Aș vrea să găsesc pe cineva care să fie
sincer cu mine, măcar puțin, puțin de tot.
- De acord, recunosc că nu ar fi trebuit. Dar m-am
simțit atât de bine cu tine… chiar dacă am fost la un pas să murim
împreună! A fost ca și cum m-aș fi întors în copilărie, în perioada
aceea despre care am atâtea amintiri frumoase, de altminteri
mulțumită ție, cred. Îți doresc să fii fericită, căci cred că nu o
să ne mai revedem.
Adam s-a întors și a plecat.
Inima a început să-mi bată nebunește și am înțeles că,
dacă mai aștept o secundă, n-o să-l mai pot face să
revină.
- Adam!
S-a oprit și s-a întors spre mine.
- Eu… îți propun să uităm toate neînțelegerile și să ne
comportăm ca niște adulți, așa cum ai spus și tu.
- Grozav, în cazul ăsta, așază-te pe
ponton.
Nu am înțeles ce voia, dar l-am ascultat. M-am așezat pe
ponton și am început să privesc în zare. Adam s-a așezat lângă
mine.
- Hei, salut. Ce faci aici? întreabă el.
- Păi… mai nimic, admir asfințitul, am răspuns, fără să
înțeleg prea bine ce vrea.
- Eu sunt Adam. Tu?
- Gloria.
Atunci am înțeles ce dorește. Voia să facem cunoștință,
așa cum procedasem cu 10 ani în urmă, ca s-o putem lua de la zero,
ștergând cu buretele toate supărările. Se schimbase mult, nu l-am
recunoscut imediat. Se maturizase, devenise mai bărbat. Se făcea
mai bine de o jumătate de oră de când stăteam așa, unul lângă
altul, povestind ce-am mai făcut în ultimii șase ani, când s-a
ridicat brusc și mi-a întins mâna.
- Hai, vino, vreau să-ți arăt ceva.
- Sper că nu o altă roată mare.
- A, nu, e un loc mai sigur.
Am luat-o pe strada principală a satului, amintindu-ne
că am străbătut-o zilnic, când eram mici.
- Îmi aduc aminte că ne-am plimbat împreună pe aici.
Exact în locul ăsta am sărit chiar și cu coarda elastică. Țin minte
că m-am cățărat sus de tot și mi-era frică să sar în
gol.
- Da, țipai așa de tare, că ai speriat tot
satul.
- Îți aduci aminte că odată am dat peste o turmă de
bivoli în câmp și ai făcut pipi pe tine?
- Nu aveam decât șase ani, și erau așa de mulți, încât
și un adult s-ar fi scăpat pe el.
- Da, siguuuur că da!
Am mai mers puțin, apoi Adam s-a oprit.
- S-ar spune că am ajuns.
M-am întors, dar nu am văzut decât copaci în jurul
nostru.
- Unde am ajuns?
- Ține, zice Adam, întinzându-mi o
lopățică.
- Ce-i aici, un buncăr secret?
- Ceva și mai grozav.
Am început să săpăm, eram absolut perplexă.
- Cred că am simțit ceva.
- Hai, încă un mic efort.
Am continuat să săpăm până ce am dat peste o cutiuță
multicoloră.
- Îmi amintesc! E cutia în care ne-am pus toate
secretele noastre!
- Da, și am jurat să rămânem prieteni pentru totdeauna
și să o dezgropăm peste mulți ani.
Această întoarcere în copilărie mi-a încălzit inima;
parcă aveam din nou șapte ani și dintr-odată viața mi s-a părut mai
puțin dificilă.
- Ce mișto!
Am deschis cutia. Înăuntru erau poze cu noi, bilețelele
pe care ni le scrisesem pe vremea aceea, niște pietricele,
ambalajele bomboanelor noastre favorite și articole din
ziare.
- Uite, brățările noastre împletite din
plastic!
Când aveam opt ani, scrisesem pe două brățări „Prietenie
pentru totdeauna”. Mai aveam puțin și izbucneam în plâns. Am luat
una și i-am întins-o lui Adam.
- Prinde-mi-o la mână.
Adam mi-a legat-o. Eu am luat a doua
brățară.
- Acum e rândul meu.
I-am legat-o și eu.
- Acum, toate astea sunt ale tale, a spus el,
întinzându-mi cutia.
- …Nu, sunt ale noastre, am răspuns eu, punând cutia în
groapă. Îți propun să o îngropăm din nou.
- Ești sigură?
- Da.
Mi-am scos cerceii preferați și i-am pus în
cutie.
Adam a desfăcut un fel de talisman pe care-l purta la
gât și l-a pus înăuntru, apoi am îngropat împreună
cutia.
- Mergem? întreb eu.
- Și jurământul?
Am zâmbit și am îngenuncheat.
- Eu, Gloria McPhin, jur să rămân pe vecie prietena lui
Adam și jur că ne vom întoarce peste mulți ani să dezgropăm cutia
noastră secretă.
Am scuipat în palmă și i-am întins-o lui
Adam.
A îngenuncheat și el și a spus:
- Eu, Adam Greys, jur să rămân pe vecie prietenul
Gloriei și jur că ne vom întoarce peste mulți ani să dezgropăm
cutia noastră secretă.
A scuipat la rândul lui în palmă și ne-am strâns mâinile
pentru a pecetlui legământul.
Am petrecut încă o seară formidabilă împreună. Simțeam
din nou o puternică atracție față de el, deși încă eram puțin
supărată că mă mințise. M-a condus până acasă. Mai aveam doar
câteva minute la dispoziție pentru a-i spune „la revedere” înainte
de a intra în casă unde mă aștepta pedeapsa supremă.
- Ne vedem la petrecere, atunci?
- Da, sigur că da.
S-a apropiat de mine ca și cum ar fi dorit să mă sărute,
dar l-am oprit.
- Adam, noi suntem prieteni…
- Da… îmi pare rău. Gata, plec acum. Abia aștept să te
revăd.
Mi-a sărutat mâna și a plecat.
Pluteam în al nouălea cer, deși stăteam cu picioarele pe
pământ.
- Gloria!
Ah, nu. Mama îmi frânge brusc aripile și cobor din norii
mei, prăbușindu-mă pe pământ.
- Gloria, cum ai îndrăznit să-ți încui camera și să fugi
pe fereastră?
- Mamă, nu mai țipa, te rog, pot să-ți explic
totul.
- Nu am nevoie de blestematele tale de explicații! Ești
pedepsită pentru o lună! Acum du-te repede și fă-ți blestematul de
bagaj!
Îmi dau seama că, indiferent ce aș spune, nu aș face
decât să agravez lucrurile. Așa că tac și intru în casă să-mi adun
lucrurile. Când ajung în camera mea, aud un zgomot.
E pisoiul. Iese de sub pat și se îndreaptă către mine,
clătinându-se. Când mă vede, începe să toarcă. Mă las jos și mă uit
în ochii lui îngrijorați și rugători.
- Îmi pare rău, puiule, dar va trebui să te las
aici…
Atunci am început să plâng cu lacrimi fierbinți,
realizând cât de netrebnică aș fi dacă aș lăsa să moară aici
creatura asta nevinovată și fără apărare. Iau pisoiul și îl bag
într-o pungă mare, ca să-l pot duce acasă fără ca cineva să-și dea
seama. După ce ajung acasă, o să am timp să mă gândesc cum să
procedez mai departe.
Cobor scara; toată familia mă așteaptă și urcăm în
mașini. Mă așez pe bancheta din spate, ținând strâns punga la
piept. După ce mă asigur că nu mă vede nimeni, deschid punga să văd
ce face pisoiul. Constat că a adormit și suspin ușurată. Mașina
demarează și pornim.
Chiar că a fost un weekend de neuitat. Îmi privesc
încheietura cu brățara și mă gândesc la Adam. Sunt atât de fericită
că l-am revăzut după atâția ani. Mă uit pe geamul din spate și văd
acest loc în care mă simțeam atât de bine depărtându-se rapid. De
mâine o iau de la capăt cu școala, dar și cu pedeapsa mea. Va
trebui să croiesc un plan ca s-o șterg de acasă și, în ciuda
tuturor, să mă duc la petrecerea lui Tezer.
