Fragment:
În vilă era linişte, aşa cum
mi‑aş fi dorit să fie şi în capul meu.
Niciun zgomot – nici măcar o răsuflare greoaie sau o vorbă şoptită.
O adevărată binecuvântare.
Paşnic.
Decorul era însă altă poveste.
Din punctul meu de observație, aflat în capul scării
princi‑pale, primul etaj, deschis şi
opulent, arăta de parcă prin uşile duble de bronz intrase un camion
şi descărcase pe podea un transport de SpaghettiOs. Totul era
împroşcat cu roşu şi mi‑zerie şi arăta de
parcă o baterie întreagă de tunuri trăsese un şuvoi interminabil de
ravioli cu vită pe tavane şi pereți…
gră‑mezi de hălci
dintr‑o grămadă de tipuri diferite de
substanțe solide care se află în general în interiorul unui
corp.
N‑o să mă mai uit niciodată cu
aceiaşi ochi la o conservă de Chef Boyardee.
Totuși, pe mine nu ajunsese nicio picătură de sânge.
Ciz‑mele mele negre luceau; pe pantalonii
militari negri și cămașa Under Armour1, uniforma standard a
Străjerilor, nu era nicio picătură de sânge închegat. Aveam
talente – talente
majore.
Mi‑am plimbat privirea peste
încăperea de dedesubt. Asta trebuie să fi fost, de departe, una
dintre cele mai reușite Decontaminări ale
mele – ceea
ce însemna
găsirea și
distru‑gerea trădătorilor care, acum mai
mult de un an, îl susținu-seră pe Ares când încercase să preia
controlul asupra lumii muritorilor.
Amărâții ăia n‑aveau nicio
șansă în Hades.
Bieții pământeni obișnuiți care se amestecaseră unde
n‑ar fi trebuit zăceau morți printre
odraslele olimpienilor. Dar ma‑joritatea
celor împrăștiați pe podeaua de dedesubt erau
pur‑sânge. Numele lor oficial era
Hematoi. Mi‑am dat ochii peste
cap. Erau pe cât de îngâmfați le sugera numele. Erau
produ‑sul a doi semizei care
și‑o trăseseră. Sângele lor era
conside‑ratpur în comparație cu
cel al categoriei complementare lor, semipurii, rodul împreunării
dintre un pursânge și un muri‑tor. Din
simple considerente genetice, semipurii erau mai slabi decât purii.
Aveau în ei mai puțin eter2, substanța care
încon‑jura Olimpul și era, totodată,
însăși forța vitală care curgea în sângele zeilor și în toate
creațiile lor. Eterul ne permitea să ne simțim unii pe
alții. Purii aveau în ei mai mult eter decât
semi‑purii și de aceea purii puteau
controla elementele, exact ca zeii, dar semipurii nu puteau.
Societatea noastră fusese împărțită mii de ani, pentru că purii se
consideraseră dintotdeaunadeasupra semipurilor, practic
înrobindu‑i până acum un an, doar din
cauză că, genetic, aveau mai mult eter.
Dar când mureau, erau toți la fel, adică împuțiți,
murdari și morți.
Mi‑am întors privirea spre
ușile duble căscate. Străjerii erau aici. Le simțeam ezitarea de a
intra în clădire, le simțeam pe vârful limbii îngrijorarea. Un
zâmbet mi‑a încolțit pe buze. Știau că
eram eu aici. Și ei mă puteau simți, dar eram ceva mult
diferit de ei.
Eram semipur, dar eram și Apollyon, copilul unui
pursânge și al unui semipur, o împreunare care fusese interzisă
vreme de o mie de ani, pentru că un Apollyon era mai puternic decât
ar fi putut spera vreodată să fie un pursânge sau un
semipur.
Și întotdeauna ajungeam înaintea lor la ascunzătorile
tră‑dătorilor, așa că Străjerilor nu le
mai rămânea de obicei decât să strângă după mine, ceea ce sunt
convins că‑i încânta peste
măsură.
Prima care a intrat a fost o femeie semipură, îmbrăcată
exact ca mine. Părul negru era strâns
într‑un coc în vârful
ca‑pului. Era mai în vârstă, avea
probabil vreo 35 de ani. Pen‑tru un
Străjer, era destul de neobișnuit să trăiască așa de mult.
S‑a oprit chiar lângă intrare şi tenul ei
smead a pălit. A strâns în mâini pumnalele de titan, de parcă se
aștepta să sară ceva nărăvaș de sub toată mizeria
însângerată.
Femeia a ridicat bărbia, iar lumina de deasupra
i‑a brăzdat pomeții largi. Avea o
cicatrice crestată sub ochiul drept, unde pielea era mai deschisă
la culoare. M‑a văzut și a
încremenit.
Eu am zâmbit mai larg.
În urma ei, a năvălit un alt Străjer, aproape
doborând‑o. M‑a
văzut și a șoptit:
— Seth.
Îmi spusese numele de parcă găsise un monstru sub pat,
iar mie mi‑a cam plăcut. Apoi a apărut un
alt Străjer și apoi încă unul. Al cincilea a aruncat o privire la
proiectul meu de design interior și s-a prăbușit.
Lovindu‑se cu mâinile peste genunchi, a
început să‑şi verse maţele.
Drăguț!
Societatea noastră ființa total necunoscută pentru
murito‑rul de rând și funcționase vreme
de mii de ani în baza a ceva cu‑noscut
drept Orânduirea Rasei. Orânduirea fusese desființată, ceea ce
însemna că semipurii nu mai erau obligați să aleagă între a deveni
Străjeri – care
săvâneze
creaturi violente, să‑i
apere pe puri, să aplice legile și, în general, să moară al naibii
de repede făcându‑și
treaba – sau
servitori, o ocupație care nu prea era
ocupație, ci mai
degrabăsclavie. De atunci,
mulți puri
râzgâiați
se înrolaseră să devină Străjeri, compensând
pierde‑rea semipurilor care începeau să
zică „nu‑mi pasă de
rahatulăsta, m‑am
cărat”.
Ceea ce nu era neapărat un lucru bun.
De exemplu, idiotul care vărsa pe toată podeaua mea
însân‑gerată era un pur. Când
s‑a îndreptat de mijloc, cam verde la
faţă, s‑a dat înapoi, scuturând din
cap:
— Nu pot, a icnit. Nu pot
săfac așa
ceva.
