Scriu de la o măsuţă pe care doar cana de cafea e dovada clară că am respirat aerul acestei dimineţi. Nu ştiu cum au trecut orele… Am avut în faţă o pagină albă care mă implora să o colorez cu un gând dar cuvintele nu se lăsau scrise. Când degetele atingeau tastele, durerea lor, cauzată de apăsare, se transforma într-un ţipăt ascuţit care mă asurzea. Sau, poate, era durerea mea…
Simt că mi-am pierdut Sufletul şi fără de el nu reuşesc să număr clipe. Paşii refuză să mă poarte pe cărările pe care, până ieri, zburdam cu baloane colorate pe braţe.
Încerc să desenez aici părticele din mine, adun încet toate piesele sfărâmate şi poate într-o zi mă voi regăsi. Dar pentru asta am nevoie de cuvinte…
Aşa că vă întreb din nou : dacă bat uşor la uşa voastră, îmi veţi deschide?
Aveţi loc pentru un suflet?