Mi-am amintit de replica asta din reclama TV într-una din zilele trecute când am fost, pentru câteva ore, dădacă pentru fetiţa de cinci ani a unei prietene. Primul lucru pe care l-a făcut după o inspecţie rapidă a casei a fost să inventarieze toate pluşurile pe care le am împrăştiate pe… peste tot. Şi nu-s chiar puţine că şi io-s copil şi am nevoie de jucării. Glumesc doar pe jumătate. Pluşurile alea sunt adunate-n timp şi păstrate ani de-a rândul, fiecare reprezentând un ceva care nu m-a lăsat nici să mă descotorosesc de ele, nici să le ascund prin dulapuri. Unul dintre ele, de pildă, este primit chiar de la mama fetiţei pe vremea când eram amândouă adolescente şi păstrat cu sfinţenie de atunci. Am voie să iau ursuleţul ăla? Da. Mă laşi să iau şi iepuraşul ăsta? Sigur că te las. Da’ pot să iau şi…