Am mai scris despre relația mea dificilă cu religia.
Revin pentru a povesti despre experiența de azi la biserică. Am fost azi să le aduc un omagiu părinților mei, plecați departe amândoi într-o lună de mai, la un an distanță. Pentru ei aș fi făcut orice cât erau în viață și din respect pentru ei fac tot ce pot pentru a le cinsti amintirea.
Luna mai a devenit pentru mine o lună a umbrelor și a luminii, o lună greu de dus, chiar dacă în timp copleșirea s-a transformat într-o nostalgie duioasă, deși în locul rămas gol din suflet încă mai șuieră durerea și se mai cutremură emoțiile.
Așa am plecat azi de dimineață spre biserică – năpădită de amintiri și de dor, dornică de liniște, de împăcare și de alinare.
Dar slujba de azi nu mi-a adus starea dorită, ci zbucium și nedumeriri. La început, a fost un apel să fim mai buni față de semenii noștri. La final, a fost citită o poveste dedicată sfinților zilei, Constantin și Elena. Aș putea să întreb de ce nu Elena și Constantin, dar las acest subiect pentru o altă discuție. Ce m-a tulburat a fost altceva – în cartea bisericească din care se citea erau niște pasaje în care se făcea o paralelă între vremurile de la începuturile creștinismului și timpurile de acum – se spunea ceva despre strategii politice din străinătate care urmăresc să slăbească credința noastră, despre atacurile din exterior ale unor grupuri cu orientări și interese ostile, despre ateii care vor discreditarea religiei și altele asemenea. Și, argumentul suprem: „religia noastră este singura adevărată”, pe care l-am mai întâlnit în alte împrejurări și în alte forme (în comunism, când se spunea că filosofia materialistă este singura filosofie corectă).
M-am abținut cu greu să nu plec din biserică în mijlocul slujbei. Cuvintele folosite, intonația celui care citea, ideea de viață în alb și negru și de condamnare a unora, pe principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră” mi s-au părut nu doar revoltătoare, ci complet nelalocul lor într-o dimineață în care cei mai mulți din biserică veniseră să-și cinstească și să-și jelească morții. Ce fel de justificare poate exista, pentru a amesteca lucrurile, în numele respectului față de viața unor sfinți?
Propaganda este un instrument fioros – avem în prezent în fața ochilor dezastrul spiritual creat de o propagandă fără limite a bisericii ortodoxe ruse. Oare biserica de la noi este capabilă să-și păstreze rolul binefăcător, sau crede că a ataca înainte de a ierta este o abordare mai bună?
Am plecat neîmpăcată azi de la biserică. Și nu din vina mea.