PROLOG

Sunt o persoană la fel ca toți cei care mișună pe acest pământ, prea obișnuită cu durerea, lacrimile și trădarea. Atât de banală și de insignifiantă încât, de ceva vreme încoace, plâng de trei ori pe săptămână, râd doar când cineva îmi spune un banc și mereu mă aștept să am parte de surprize neplăcute în viața mea.Mă forțez să-mi imaginez cum trăiesc ceilalți, cei zdrobiți sub povara vieții antipatice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o, sau mai sunt și fericiți printre ei. A mea existență a fost însorită și strălucea la fiecare atingere, apoi s-a stins, puțin câte puțin, de parcă a luat-o vântul și a ascuns-o într-un Univers îndepărtat. Acum, sunt într-un stadiu în care moartea este mult mai apropiată și îmi tot șoptește la ureche să ne întâlnim și să stăm la un pahar de vorbe. Înainte, găseam fericirea mereu la un pas de mine dar în acest moment nu mă mai ajunge din urmă.

M-aș...