Versuri de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019)
Punct de vedere asupra artei
de a călări
Unul din noi doi
va trebui numaidecât să fie cal.
Nu, unul din noi
este în mod obligatoriu cal.
Doamne, ce fel de vreme am ajuns să trăiesc
și ce soi de animal este acesta
pe care, fără să mă fi tras cineva la sorți,
îl călăresc.
Ba nu, preaiubiții mei,
nu știm niciodată
cine și cui îi stă pe spată.
În fine, spunem cuvinte
ca să omorâm timpul din natură.
Arăm aerul și steaua
ca să inventăm duminica cea mai pură.
Personal, după cum cred că ați început
să vă și convingeți,
învăț arta cu această cântare
pe care o ridic înainte de vreme,
pe care o ridic
din fuga calului
ce mă călărește.
Amnezie
Ce viață tânără am îngropat eu,
ce tinerețe moartă am fost eu în stare
să o țin flămândă,
când soarele luci brusc pe deasupra
și când
raza umbla palidă
îndelung căutându-mă
și că sunt
și că am fost
mai cu seamă
uitându-mă.
Versuri de Boris Vieru
Cerurile vii
O lup singuratec
O lup singuratec
tu îngheţi de frig
tu ingheţi de frig
chiar şi acum când stai lungit pe jăratec
şi flăcări te ling
şi flăcări te ling
O lup singuratec
O lup singuratec
ce îngheţi de frig
chiar şi pe jăratecul
oaselor fraţilor tăi
când flăcările lor te mai ning
Ce noroc că mai eşti
şi ce trudă - să fii
pe pământurile dumnezeieşti
pe cerurile vii
Dar eu nu vreau să mor!
Dar eu nu vreau să mor!
Strigă corul cel antic
cântă anticul cor
Dar tu eşti mort
de parcă ai fi viu
Dar tu eşti viu
de parcă-ai fi mort –
strigă corul cel antic
cântă anticul cor
O lup singuratec
O lup singuratec
dar tu îngheţi de frig
tu îngheţi cu totul de frig
când stai lungit pe jăratecul
de gheaţă
al oaselor fraţilor tăi
şi flăcările lor te ning
şi flăcările lor te ning
Ce noroc că mai eşti
şi ce trudă – să fii
pe pământurile dumnezeieşti
pe cerurile vii
pe pământurile dumnezeieşti
pe cerurile vii
o lup singuratec.
Naşterea fără răspuns
Tristeţea mea nu naşte monştri
Tristeţea mea nu naşte monştri
Tristeţea mea nu naşte monştri
În plânsul cel cu lacrimă celestă
Rechinii care-noată sunt ai voştri
La capul meu ca să găseşti o cheie
ai răscolit în munţi de oseminte
În munţii cei adânci
în munţii cei părinţi
ce-ai căutat? ce măduvă cuminte
ce curge-n sus
spre cerul creierului meu
crăpat, precum a spus şi domnul,
până la-naltele morminte?
O secetă? O foamete? Mai mare?
De nenăscuţii tăi urmaşi
pusă în ceruri
la cale?
Tu nu-nţelegi că eu
astăzi şi mâine
tu nu-nţelegi că eu mă nasc şi mor
întruna
cu cei care au fost până la mine
şi cu acei ce izvorâ-vor?
Tu nu-nţelegi, iubite frate,
şi voi, de dincolo, iubiţilor,
că sunt fără de moarte,
că n-am dezlegare să mor?
Eu pe tine te întreb, pe tine,
cel care te răsuceşti în tristeţea mea
cu eleganţa pumnalelor rechine
Eu pe tine te întreb, pe tine,
neantule scurs
Doamne, martor îmi eşti
De parcă aş putea să pun întrebarea
monstrului
născut întruna şi pe vecie fără răspuns.
Imposibila dragoste
Totul lucrează
pentru tot.
Desăvârşită ordine, desen perfect
destinat ochiului, şi nu vederii.
De vreme ce exist,
de vreme ce nu pot să mor,
nu îmi pot săruta sufletul
pe gură
şi nu pot cu el să mă-nsor.
Un gest a fost de ajuns
de al tău poate că
să dezlege vânturile
din Pontul Euxin
şi să împingă verzoasele corăbii
către inima mea acvatică.
Totul lucrează
pentru tot.
Te-aş învăţa nemuritorul
acesta de cântec
dar refren el nu are.
Pentru a opri acum în loc
dragostea mea
ce se mişcă acum înspre tine,
plase lungi vom inventa într-o zi
şi năvoade.
Cu ochiul liber să o privim,
Fără a cuvintelor iscoade.
Dar nu,
iubito,
nu noi vedem.
Noi cei văzuţi suntem.
I-e foarte dor izvorului
de inima sa,
i-e foarte dor.
Dar atâta timp cât curge
nu i se cuvine
a se uita înapoi.
Râului cel repede
râului cel repede
care pe lângă noi
se duce şi trece
i-ar pieri tot trupul
dacă măcar pentru o secundă
şi-ar săruta inima
lăsată în urmă, şi rece.
Cuvinte îngheţate
Iată-mă ajuns între arborii goi
şi muţi
Acupunctura iernii îi vindecă
de amintiri
de câinii vagabonzi
şi de ninsoare uzi.
În dreapta mea, fireşte
se întinde polul
încep să număr
Unu, patru
şasezeci şi cinci
Cad păsări îngheţate de la tropic
şi în desime sunt ca iarba şi-şi sună
pliscurile bătute cu arginţi.
Cu siguranţă, gerul e grozav
în dreapta mea
ce-a îngheţat până la umăr.
Continuă din cerul drept să cadă
păsări
probabil albe
dar se opresc pe creierul cel nins
exact la unul şi acelaşi număr.
Unu, umm-mu
patru, parr tu
surâd cu buze degerate, de zăpadă
spre arborii cei goi şi muţi
ce s-au desprins din ţărmul emisferei
şi-au început în sus să cadă.
Versuri publicate de Boris Vieru (02.07.1957 – 19.02.2019) sub pseudonimul literar Boris Grigorescu în volumul „Înţelesul gingaş”, apărut cu nr. 3 în Colecţia „Caietele Sarmis”, Chişinău, 1990.