Eu n-am avut norocul de a-mi cunoaște toți bunicii! Am avut doar o bunică, mama mamei. Am avut totuși parte și de un bunic, al doilea soț al bunicii, un om bun și blând, care pe la 5 ani m-a învățat să citesc și apoi să scriu, când a văzut ce mult mă interesează să aflu ce tot citește el din ziarul pe care-l cumpăra în fiecare zi.
Bunica a fost o femeie rea, ziceau unii, dură, ziceau alții, aspră aproape toți. Pentru mine a fost ca o mamă, pentru că am stat la ea până am intrat la școală și am amintiri vii despre grija atentă și iubirea ei. Poate că vârsta a făcut-o să fie bună și iubitoare față de mine, sau poate că așa era ea de fapt, dar greutățile vieții au făcut-o să intre într-o carapace salvatoare. Drept este că era mai arțăgoasă (adică nu tăcea și nu suporta orice), că era mai directă și mai puțin diplomată, dar eu nu-mi aduc aminte de vreo răutate sau de vreo palmă din partea ei.
Cel mai haios moment (mai ales pentru vecini!) era când bunica ieșea pe treptele din fața casei (vreo 2!) și începea să țipe la mine: „Nebuno, treci în casă, de cât ori trebuie să te strig ca să vii la masă?”, iar eu, din fundul curții, la distanță sigură de ea, strigam și eu la ea: „Cine zice, ăla este!” și făceam și gestul de „sîc” (adică îmi băteam pumnii unul de altul, ca să-i fac în necaz). Vecinii se prăpădeau de râs, iar ea mă amenința: „Lasă că vezi tu ce-ți fac, când te prind!”, dar niciodată nu-mi făcea nimic – doar mă amenința că mă pedepsește, deși nu-mi aduc aminte să mă fi pedepsit vreodată.
Bunica s-a născut în 1903 și a trecut prin două războaie mondiale, sărăcie, raționalizarea alimentelor, bombardamente, venirea rușilor și apoi a comuniștilor, stabilizarea monetară din 1947 – când a pierdut toți banii cu greu agonisiți pentru „bătrânețe” – nu a avut prea multe perioade ușoare și benefice în viața ei. A dus pe picioare o tuberculoză, a murit în 1975, după ce în ultimii 2 ani de viață a fost rău bolnavă. A avut o viață grea și clar nu a fost prea liniștită.
Dar eu mi-aduc aminte cu drag de de mâinile ei calde care îmi spălau genunchii de praf (că eram cam împiedicată și mereu îmi juleam genunchii), de privirea ei generoasă atunci când îmi făcea cadou 5 lei din pensia ei minusculă, sau de disperarea ei când mă ducea în brațe, deși cântăream enorm pentru silueta ei firavă (eu am fost mereu supraponderală, încă de la naștere, dar în situația pe care mi-o aduc eu distinct aminte aveam un picior pus complet în gips, deci aveam mult mai multe kilograme în plus!).
Mi-e tare dor de ea!
Aici las câteva din pozele rămase de la ea.