În anul 1977 eram student la facultatea de
medicină din Tg, Mureș şi conform tradiției a trebuit să organizam
„Seara anului”, o manifestare artistică care includea piese ale
„brigăzii artistice” cu glume, poante, ironii şi
cântecele la moda adaptate şi transformate cu specificul local. Cum
eram printre cei mai cu experiență din anul meu şi pentru că m-am
implicat serios încă de la început, colegii m-au desemnat spontan
lider de grup şi ca atare organizator de eveniment. Şi nu era uşor,
trebuiau selectate textele altor „brigăzi” din alți ani, eventual
adaptate, scrise texte noi, organizare de repetiții, planificarea
serii, a discotecii, lista invitaților etc. De la început am avut
norocul să colaboram cu un actor de la teatrul de păpuşi din Tg.
Mureş, regretatul domn Sandu Perghe, tatăl colegului nostru cu
același nume. Mișcare scenică, dicție, mimică, atitudine, toate au
intrat pe mâna lui şi le-a șlefuit cum știa el mai bine. Am fost
încântați de tehnica lui şi de faptul ca ne punea serios la muncă.
Personal m-a determinat să fac câteva texte originale pentru care
am muncit mai multe nopţi la rând. Băieţii de la mine din an (Didi
Dâmboiu din Făgăraș, Ghiţă Farcaș din Valea Gurghiului şi alţii au
avut iniţiativa să danseze o „feciorească”, trecând cu graţie de la
cea din Mărginime la cea de pe Valea Mureşului. De nivel egal cu
prestația dansatorilor de la secţia româna a fost şi ceardaşul
colegilor de la secţia maghiară, la ambele dansuri lumea s-a
ridicat în picioare să aplaude dansatorii transpiraţi.
Cum seara anului fusese planificată pe 1 decembrie, pe lângă
brigada artistica trebuia să ținem în mod obligatoriu la
introducerea serbării un „Montaj literar patriotic” cu ceva cântece
şi strofe de literatura patriotică națională. Am profitat de
eveniment şi ca să ne distrăm, căci aveam printre invitați şi cadre
didactice de la secţia maghiară, printre care erau unii din
curentul underground naționalist maghiar, am decis de comun acord
şi în secret că îi vom face să danseze „Hora Unirii”. În acest scop
ne-am împărţit profesorii între noi, fetele să cheme în horă
profesorii şi noi băieții tovarăşele profesoare, dar aşa şi români
şi unguri, să nu de-a de bănuit că ținta noastră erau cei care
aveau alergie la data de 1 decembrie 1918. Spectacolul în sine a
avut mare succes brigada de asemenea şi au dansat hora unirii
scrâșnind din dinți şi profesorii cunoscuți ca naționaliști din
U.M.F. Tg. Mureș, cei care aveau să fie la rădăcina râului din
19-22 martie 1989 de la Tg. Mureș. După serbare
conferențiarul de biofizică Nelu Nicolaescu îndrumătorul nostru de
an căruia îi dedicasem un cântec la sfârșitul serbării pe Marșul
lui Iancu („Iancule mare, Bravule tare”) ne-a invitat pe toţi la
restaurantul „Mureșul”, vârful alimentației publice mureșene, unde
am continuat distracția până la închidere. De la
organizarea acestei serbări mi s-a tras pe urmă alegerea mea ca
vicepreședinte cu activitatea cultural educativa pe an, apoi pe
Facultatea de Medicină şi bineînțeles în anul 3 de facultate
responsabilitatea organizării tradiționalului „Bal al Bobocilor”
pentru studenţii din anul I. Am lucrat la programul balului
bobocilor mai multe luni, implicând şi colegi de la secţia maghiară
si am beneficiat din nou de pregătirea cu domnul Perghe. Repetiţii,
program, texte toate trebuia vizate de o comisie universitară
formată din profesorii de ştiinţe sociale şi câţiva studenți cu
responsabilităţi pe linie culturală, comisie care avea rol inclusiv
de cenzurarea textelor. În acea comisie al cărui rezultat final
trecea şi pe la securistul universității trebuia să te baţi pentru
textele tale să nu iasă hăbucite. Oricum noi eram înţeleşi, chiar
daca ni se cenzurau anumite pasaje, le repetam pe ascuns şi la bal
le cântam sau prezentam cum doream noi, Specificul balului
bobocilor era că fiind în anul 3 de facultate puteai să faci mișto
de profesorii din anii preclinici cu care nu mai aveai treabă şi să
le scoţi în relief defectele, tabieturile, slăbiciunile. Toţi
doreau sa fie luaţi în seamă, dacă nu erai „înţepat” la Balul
Bobocilor, însemna că nu exiști, că nu ai însemnat
mare lucru pentru studenți, ceea ce era grav. Astfel de exemplu am
aflat şi din programele balului din alţi ani că profesorii noştri
de sport, ambii etnici maghiari, nu erau niciodată pomeniţi şi am
dorit să schimbăm asta, aşa că împreună cu Sandu Perghe jr. am
interpretat o sceneta în limba maghiară în care noi eram cei doi
profesori care in lipsa studenților care nu veneau la ore, făceau
sport singuri („A torna csapat”-Echipa de gimnastică). Pentru asta
am învățat câteva replici în limba maghiară. Balul bobocilor a avut
multe momente remarcabile, multe din ele rămase în istoria şi
tradiția facultăţii. De exemplu aveam un profesor de anatomie Seres
Sturm Ludovic, destul de sever şi cam fustangiu. Am compus un text
de 2 pagini format din cuvinte toate începând cu litera S
(„Studenţii studiază sistemul sanguin. Seres Sturm studiază
studentele...etc.). La prima citire toată echipa era pe burtă, iar
domnul Perghe a decis ca textul este prea bun pentru a fi citit de
mine şi i l-a încredințat lui Sandu care era puţin sâsâit ca să-l
recite ca atare. A ieşit foarte tare. Alte momente remarcabile au
fost cele în care eu şi Sandu imitam niște colegi care-şi petreceau
toata ziua la braseria „Universităţii” din campus, („Biochimie la
braserie”), sau cântecelul „Of, of, lame of, nu va vad la microscop
mai lame”: apropos de lamele de la histologie pe care trebuia să le
recunoaștem pentru examen practic. L-am ironizat şi pe decanul
facultății care avea o atitudine autoritară, pe profesoara de
biochimie care era exagerată cu formulele ei kilometrice, pe
administratorii de la cantină: „lame de microscop subţiri ca
salamul de la cantină” (text cenzurat dar pe care noi l-am spus la
bal), autogospodarirea din cămine şi cantină etc.
Succesul balului bobocilor mi-a mai atras o promovare în
organizația studențească: am fost nominalizat candidat la funcţia
de vicepreședinte cu activitatea culturală pe Centrul Universitar
Tg. Mureș care cuprindea toate formele de învățământ universitar
din oraș: Institutul de Medicină şi Farmacie, Facultatea de teatru,
Institutul Pedagogic şi Tehnic (subingineri). Ședința de alegeri a
avut loc cu participarea staff-lui U.T.C. din municipiu şi județ şi
cu participarea tovarășului Tudor Mohora secretarul general
aUniuni Asociaţiei Studenților Comuniști din România.
În partea în care se prezenta darea de seamă a activității fostului
Comitet pe Centru Universitar, Mohora şi cu cei doi secretari UTC
din Mureș ne-a chemat pe toți candidații într-o cameră să ne
cunoască, după care a început să citească o listă:
-Szabo Bela: vicepreședinte sport turism-P.A.P.
(pregătire pentru apărarea patriei). Bela a fost şeful nostru de
promoţie şi este acum profesor de obstetrică ginecologie la U.M.F.
Tg. Mureș . A avut toată facultatea numai note de zece la examene,
numai un răutăcios de la Medicina Socială-celebru Farkas Janos, ia
dat nota 9, motive care ne-a revoltat pe toţi care-l cunoșteam pe
Bela din cămin. Era un tip care știa toți studenții din facultate
peste 1500, cu nume, localitate de proveniență şi o groază de
detalii. Bela a fost omul cu cea mai formidabilă memorie din câţi
am cunoscut vreodată, pentru el sesiunea nu exista, mergea la
fotbal înainte de examene când noi transpirat de atâta
buchisit.
- Enciulescu Constantin:
vicepreședinte cu activitatea profesională. Titi Enciulescu era
probabil cel mai citit dintre noi toţi. Student serios, regățean de
loc de la Urziceni, Titi era la curent cu ultimele apariții din
librării mai ales cele din literatura „obsedantului
deceniu” aşa că vânam împreună cărțile apărute şi ne înștiințam
reciproc. Îmi aduc aminte că la un curs a venit Titi la mine şi m-a
întrebat dacă am luat cartea: „Cel mai iubit dintre pământeni” de
Marin Preda. Am râs şi i-am zis că „pe cel mai iubit îl văd seară
de seară la televizor”. A râs şi m-a lămurit imediat despre ce este
vorba, așa ca după cursuri am plecat glonț la Librăria
Universitară, dar toate volumele se epuizaseră. Am așteptat luni de
zile să apară alta ediție, care a apărut cenzurata în unele pârți
şi abia peste ani de zile am reușit să cumpăr ediția princeps. Titi
Enciulescu este profesor de anatomie la U.M.F. Tg,
Mureş.
-Monica Ristea: vicepreședinte
cultural- educativ. Eu am rămas mască. O știam pe Monica, era
studentă la teatru, făcuse liceul Papiu împreuna cu nevastă-mea şi
stătea pe aceeași stradă cu noi. Mama ei era vicepreședinta
Comitetului Județean de Partid pe județul Mureș cu probleme
organizatorice, aşa că secretarii U.T.C. de la Mureș se hotărâseră
să-i facă o bucurie şi s-o introducă pe Monica pe linia cadrelor de
partid. Văzând că îmi cade fața Mohora m-a consolat:
-Tovarăşul Popa am auzit că sunteți un student
energic şi bun organizator, aşa ca am pus-o pe domnișoara Ristea la
cultural, iar mata ai să te ocupi cu propagandă. Habar
nu aveam ce-i aia propaganda, aşa că m-am bosumflat. M-a văzut prim
secretarul U.TC. pe judeţ şi mi-a făcut semn să stau cu el de vorbă
după ședință. Am fost aleşi toţi în unanimitate cum se făcea pe
atunci. M-a luat secretarul U.T.C. la braţ în timp ce traversam
Piaţa Trandafirilor spre Restaurantul Mureşul la „masa festivă”.
- Doctore, (aşa ne spuneau studenților din anii mai
mari), eu am făcut propagandă ani de zile şi e mai simplu ca orice.
Învăţământul politico-ideologic de partid este obligatoriu, îl faci
sau nu-l faci important este să stai perfect cu hârtiile:
convocator, procese verbale de instruire, dări de seama la fiecare
trimestru şi anuale. Nu vine nimeni să întrebe studenţii ce-a zis
Nea Nicu la nu ştiu ce congres. Iar daca ar trebui să vina cineva
am fi noi de la judeţ. Aşa că mănâncă mâncarea de protocol a celor
de la judeţ şi bea vinul de Târnave după care am umblat vreo doua
zile pe la Nadeş şi lasă supărarea. E mai uşor la propaganda ca
oriunde şi fiindcă aveai caracterizarea de bun organizator Mohora a
zis să te punem la propagandă pe tine şi nu pe ceilalţi. Szabo e
ungur, Enciulescu e prea filozof, aşa că te-am popit pe
tine. Aşa am ajuns la propagandă. Primeam o tematică
lunară de la C.U.A.S.C.R. şi o distribuiam celor trei
vicepreşedinţi de institute, iar ei o dădeau mai departe pe
facultăți. La medicină aveam vicepreședinte un student constănțean
armean care era un tip organizat şi distribuia cu repeziciune la
mediciná, farmacie şi stomatologie tematica şi într-o săptămână
aduna procesele verbale şi tot ce era nevoie şi mi le trimitea. Cel
mai greu era la Teatru, artiștii erau mai comozi, mai puturoși,
aveam câțiva în cămin care se sculau pe la ora 11, că ei aveau
repetiții noaptea târziu după spectacole. Îl știam mai bine de la
cantină şi cămin pe Dan Glasu şi pe el îl mai rugam să le zică la
colegi să-mi trimită materialele. De cultură s-a ales praful,
Monica a primit un rol în serialul „Lumini şi umbre” şi în
următorii doi ani a fost mai mult plecată. Şi acum să
povestesc de Camembert. În 1981 Partidul
Comunist decide să dea o lovitură de imagine pentru România,
organizând Universiada, un fel de olimpiadă numai pentru studenţi.
Ca să păstreze aparența unei democrații partidul a decis să pară
democratica alegerea lui Nicu Ceauşescu drept preşedintele
Comitetului de Organizare a Universiadei şi a decis convocarea unei
conferinţe de alegeri la Bucuresti. Probabil vulpoi mai bătrâni,
preşedintele Centrului universitar Tg. Mureş: Oltean Galafteon
(profesor universitar Clinica Medicala 1, Tg. Mureş, Hematologie)
şi secretarul Gyury Mulfay (profesor universitar la Clinica O.R.L.
Tg. Mureş) m-au delegat pe mine să particip la conferinţă. Când am
ajuns la centru universitar pentru delegație aveam deja bilet de
avion pentru a doua zi, bani de diurnă, eventual de hotel, sau dacă
nu de vagon de dormit. În viteza cea mai mare am făcut unele
pregătiri si deşi soţia era gravidă am plecat la chemarea
partidului echipat cu costumul meu de-a gata, cămaşa şi
cravată. A fost primul meu zbor cu avionul.
Socrul meu care făcea lunar drumuri la București cu avionul îmi
spusese că dacă nu prea mă simt bine să cer un coniac cá avionul
era singurul loc din România unde se vindea băutură înainte de ora
10. Avionul era unul rusesc cu elice cred că Antonov- An 24 şi la
trecerea Carpaţilor de la golurile de aer n-am mai rezistat şi am
cerut un coniac stewardesei. Mi l-a adus împreună cu o cafea din
partea casei pe care am vărsat-o în mâneca hainei peste manşeta
cămăşii albe. Coniacul l-am salvat, dar prima grija a mea atunci
când am ajuns la aeroportul Băneasa a fost să mă închid într-o
toaleta si să-mi suflec la coate mâneca pătată.
Conferința se desfășura la Palatul Națiunilor Unite, în
cartierul Primăverii, o vilă superbă cu o grădină frumoasă şi o
sală de festivități cu un șemineu uriaș cu o placă masivă anti
scântei din bronz pe care era un basorelief cu asediul
Constantinopolului. Sala era plină de studenți şi elevi U.T.C.-ști
din toată ţara şi de câţiva organizatori printre care şi 2-3
profesori universitari cunoscuți. Cred că am stat vreo două ore
până a venit Nicu Ceauşescu. Era cam de vârsta mea, elegant cu un
costum de haine deschis la culoare, cu părul destul de mare.
Aroganța i se vedea din priviri, a trecut lent printre noi şi a
luat loc la prezidiu cu o privire absenta la ceea ce se întâmpla în
jur, verificând mereu ceasul scump de la mână. Un profesor
universitar începu tirada despre Universiadă, Popor, Ceauşescu,
România etc. cu limbajul de lemn al anilor aceea, când Nicu s-a
trezit din amorţeală şi l-a oprit: -
- Dom’ profesor lăsaţi-l pe tata să se
odihnească, haideţi să facem ce trebuie aici că şi oamenilor ăstora
le-o fi foame de mâncare şi nu de lozinci! Profesorul îngheță pe
loc, dar relua: - - Tovarăşi
propunem pentru funcţia de preşedintele al Comitetului de
organizare a Universiadei Bucureşti pe tovarăşul Secretar General
al Uniunii Tineretului Comunist din Romania, Nicu Ceauşescu! Cine
este pentru? O pădure de mâini s-a înălțat imediat, în
timp de alte zeci de perechi de mâini au început să aplaude. Nicu a
bălmăjit ceva a mulţumiri în aplauzele asistenţei şi a plecat
imediat lăsându-ne cu gura căscată. Noroc cu alţi organizatori care
ne-au anunţat că avem la dispoziţie afara câteva autocare care să
ne ducă la masă. Ne-am urcat în autocarele O.N.T. Carpaţi care
ne-au dus pe strada Oneşti unde era Sediul C.C. al U.T.C., la masă
la cantina subterană a Comitetului Central al Partidului.
Binenţeles că erau mai multe restaurante la acel nivel, pe noi
ne-au dus la „plimbă tava”. Dar şi acolo mâncarea era foarte bună
comparativ cu cea de la cantina studențească şi în plus erau ceva
brânzeturi la vânzare, țigări bulgărești, Pepsi şi Cico. M-am
repezit şi am luat două cutii cu brânză Camembert şi un carton de
BT. Dacă mâncarea era moka pe baza delegaţiei la conferinţă,
țigările şi brânza erau la un preț de magazin. Am
plecat de la cantină bucuros pe jos până-n Brezoianu la agenţia de
voiaj unde mi-am luat bilet la vagonul de dormit pentru Tg.Mureş,
apoi am plecat la plimbare prin oraş. Aveam toată după amiaza la
dispoziţie, trenul meu plecând după ora 22. Cred că am văzut şi un
film undeva pe Bulevard, ceva de Sergiu Nicolaescu. Seara după ce
am mâncat ca de obicei în pasajul Victoria o pereche de crenvurști
cu muștar am plecat agale spre gară unde am mai pierdut timp
căscând gura la trenuri şi la vitrine. În vagonul de dormit în
compartimentul meu mai era un călător mai în vârstă, un tip cam
scrobit, care de cum a pornit trenul s-a mutat în vagonul
restaurant. Eu am fumat vreo doua țigări apoi m-am dus la culcare.
Târziu am auzit uşa compartimentului deschizându-se şi pe celălalt
călător foindu-se şi mormăind ceva despre miros, apoi deschizând
larg fereastra de la compartiment. M-am mai trezit o dată când a
deschis uşa şi a început să-i povestească ceva însoțitorului de
vagon, apoi şi-a luat lucrurile şi s-a mutat în alt compartiment.
Am ajuns cu bine la Tg. Mureș acasă şi primul lucru când am ajuns
acasă a fost să arăt soţiei achiziţiile mele.
-Măi tati dar ce brânza este asta, cam miroase?
Nu-i stricată? -Cum să fie stricată? Am
luat-o de la cantina partidului! Poate aşa miroase ea.
M-am lămurit că nu cumpărasem brânza topită la cutie
ci o brânză cu mucegai alb destul de mirositoare. Deşi pare
incredibil pe vremea lui Ceauşescu în România se producea
Camembert, Rochefort, bere Tuborg şi alte fineţuri, de exemplu
Parmigiano, acesta din urma chiar la Galaţi la I.C.I.L. unde se
matura 2 ani apoi roatele de caşcaval erau trimise in Italia,
marcate ca cele originale şi vândute la fraieri. Dar
cea mai mare opozitie la achiziţia mea a fost din partea socrului
meu care atunci când a deschis frigiderul să-şi ia ceva de băut a
fost izbit de mirosul puternic al brânzei plimbate o zi întreagă
prin Bucureşti: -Măi Emile, fă ceva cu
brânza asta care miroase a picioare nespălate că mi-ai împuţit
frigiderul! Atunci mi-a căzut fisa că bietul călător
se mutase în alt compartiment din cauza mirosului care aducea a
picioare nespălate, deşi cred că mai degrabă alte brânzeturi au
astfel de miros decât Camembert. N-am avut ce face cu
ea. Am început să mănânc din ea dar era greu, brânza era onctuoasă,
lipicioasă şi chiar mirosea puternic. De atunci am mâncat multe
alte feluri de brânze puturoase, cu diverse mucegaiuri, dar parca
acel Camembert „Made in Romania” mi-a rămas în memorie şi abia când
am fost în patria lui adevărata Normandia m-am împrietenit din nou
cu el. Brânza a avut totuşi parte de o destinaţie
specială. Citisem undeva că peştii sunt atraşi de mirosul de brânza
stricată, aşa ca împreună cu prietenul şi colegul meu de pescuit
Bandy am folosit-o drept momeala la pescuit la Mureș. N-am prins
noi somnul uriaş, dar vreo câteva moace tot am luat şi cred că
Bandy a prins chiar şi o mreană mică, cel puţin aşa zicea el, că eu
peşte din ăla nu văzusem până atunci în Dunărea
mea.
.jpg)