De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel...

Și totuși... De câte ori nu am spus sau am gândit că Dumnezeu e rău, e nedrept, că nu ar fi trebuit să pedepsească oamenii, că nu așa ar fi trebuit să facă și să rezolve problemele, etc? Chiar nu observăm asta? Sau facem totul pentru că doar gândim, nu spunem, și dacă e doar în gând și nu am scos ceva pe gură înseamnă că nu se pune? Acesta e orgoliu, și seamănă mult cu gaslighting-ul: „io n-am zis asta, tu ai înțeles așa... ai ceva cu mine... ți-e ciudă... etc.”.

Hai să facem un exercițiu de sinceritate. Și pentru că tu, cel care citești, ești singur acolo unde ești acum și nu trebuie să spui ceva cuiva, îți ești dator cu sinceritate 100%; că dacă nici cu tine nu poți fi sincer, despre ce viață în adevăr vrei să vorbești?

Deci, exercițiul: imaginează-ți că vin eu, care nu te cunosc, habar nu am cine ești, ce poți, cum ești în realitate, și îți spun că nu ești în stare de nimic, că tot ce faci este greșit și că faci doar rău (fără ca eu să știu ce ai făcut, doar din ce am auzit de la alții); că ești un mincinos ordinar pentru că trebuia să faci altfel decât am spus eu și a ieșit nasol. Îți spun că tot ce faci este de căcat pentru că am auzit eu de la alții asta (eu nu te cunosc, îți amintești, nu?!), te judec că nu faci ceea ce trebuie pentru mine, pentru a-mi fi bine. Și astea sunt doar câteva chestii. Cum te-ai simți? Te-ai uita la mine trifazic, ca barza la semafor, și te-ai întreba WTF și ce năpustului m-o apucat? Că tu nici nu mă cunoști, habar n-ai cine sunt, că nici n-am avut bunăvoința să mă prezint să știi că eu cu mine însămi (îmi, mi-) exist, și că de unde să știi tu, deci, ce-mi trebuie mie dacă n-am vorbit deloc cu tine. 

Na, cam așa e cu Dumnezeu: noi nu vorbim cu El, nu ne prezentăm, așa cum facem cu alți oameni. 

Gen „Ciao, doamne, sunt Edith! Uite, am vrut să știi că eu exist; tu știi asta, dar eu abia acum am aflat, că până acum doar am supraviețuit. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem. Nu vreau să apelez la tine doar când am nevoie de ceva și, în rest, să te uit acolo într-o vitrină. Vreau să fim prieteni, să îți povestesc ce am făcut, ce am simțit, și nu să am așteptarea ca tu să lași totul și să vii la mine, să te scarpini în cap și să te gândești că acum ce vreau că nu spun nimic, dar aștept ca tu să știi totul. Îi fi tu omniscient, le știi tu pe toate, dar nu e treaba ta să știi tu toate doar despre minte, ci Toate despre TOT. Și, uite, pentru că am mare încredere în Tine - și știi tu că nu doar zic, ci și simt - pentru că tu, de acolo de unde ești, vezi mai bine, mai vast și mai mult decât din punctul meu de vedere (la propriu!), te rog să mă ghidezi  pe calea mea. Că io, momentan, mi-s un copil care a descoperit o jucărie și crede că a găsit tot. Uite, io vin și stau la povești cu tine, îți spun ce am făcut, cum cred eu că ar fi bine pentru mine, iar tu, după ce râzi una bună, te rog să-mi spui Adevărul și să mă ghidezi tu, așa cum atât de bine știi să o faci când nu mă-ncord să îți arăt că io-s mai bună și știu mai bine pentru tine! Îți mulțumesc pentru răbdarea ta cu mine, și îți mulțumesc că rămâi cu mine chiar și atunci când eu plec de lângă mine și mă abandonez pentru alții. Și mi-ar plăcea să îți ascult și poveștile tale despre cum mă vezi tu pe mine de acolo. Știu că discuțiile cu tine sunt despre mine, doar n-oi discuta despre alții. Hai, stai cu mine, lângă mine, în mine, te iau de mână, și atunci știu că părerea altora a fost importantă pentru mine până când te-am acceptat alături. Până când nu am vrut să te cunosc, pe ceilalți i-am făcut dumnezeii mei. Mulțumesc că ești! Mulțumesc că sunt!”

Și pentru că nu facem asta, ne supărăm că Dumnezeu nu ne-a scos din relații toxice, că nu ne-a salvat din situații tensionate în care tot noi ne-am băgat; îl judecăm și dăm vina pe El pentru chestii pe care le-am auzit la televizor sau me paginile de socializare, uitând că același lucru l-am făcut și acum 5 ani. Intrăm în război personal cu ceilalți în numele furiei pe care o avem pe Dumnezeu care nu a făcut cum vrem noi. 

Să ne imaginăm că primim o casă superbă, cu toate facilitățile, într-un loc de vis, și că asta este tot ce ne dorim. Și, în loc de asta, ne apucăm și ne certăm cu toată lumea, aruncăm lucrurile frumoase și le înlocuim cu lucruri vechi, murdare, iar apoi îl înjurăm tot pe Dumnezeu că nu a avut grijă de casa pe care ne-a dăruit-o și pe care să o îngrijim. Casa este, în acest caz, viața. Am primit viața cadou pentru a ne bucura de ea. Răutatea, intoleranța, fricile, furiile sunt alegerile noastre. Sunt lucrurile vechi, murdare, cu care alegem să înlocuim frumosul. 

„Ce frumos?”, s-ar putea să gândești. DUMNEZEU! El e frumosul din tot! Doar pentru că nu-l mai poți vedea, nu înseamnă că el nu există. 

De ce îl atacăm într-una pe Dumnezeu? De ce simțim nevoia să-l contestăm într-una? De ce avem ceva de comentat în permanență în legătură cu El și cu creația lui? 

Pentru că tot ce știm despre Dumnezeu este teorie; știm ce ne-au spus alții că este, cum ne-au spus alții să-l vedem și să ne raportăm la El. Noi înjurăm și contestăm imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, nu pe El. Că nu-L cunoaștem. 

Și dacă asta facem cu Dumnezeu, cum am putea face altceva cu creația lui, Omul? Vom spune că noi nu, niciodată. Că e minciună și că îl iubim, dar... putea face și el altfel... 

Și, uite așa, dintr-o dată suntem și experți în cum ar trebui să fie și să facă Dumnezeu, deși noi nu vrem să-l cunoaștem.

Într-o lume care iubește imaginea lui Dumnezeu și nu-și creează legătură directă cu El, cum ar putea oamenii să se trateze altfel unul pe celălalt? Este lumea în care minciuna este numită adevăr, iar Adevărul, Dumnezeu adevărat, nu poate fi recunoscut.

Când ai vorbit ultima dată cu Dumnezeu? Nu rugăciuni rigide, nu cuvinte goale, nu cereri tip „dă-mi, fă-mi, fă-mă, etc.”? Ci așa, ca și cu un prieten. Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, OM curajos!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 09.03.2025