Poate o sa vi se para ciudat titlul, dar, daca o sa cititi tot articolul, poate nu o sa mai fie asa de ciudat cum suna: socialism in capitalism.
Eu cand ma gandesc la capitalism ma gandesc la o companie mare care are profit, performante si care are ca scop sa se dezvolte si sa faca mai multi bani. Asa fac eu asocierea cu capitalismul. Cred ca foarte multi dintre voi aveti o astfel de imagine in cap cand vorbiti de capitalism. Imaginea asta ne-a venit “de afara”, de la cei care au cultivat si dezvoltat capitalismul asta. Si totusi…………ceva nu functioneaza chiar asa in capitalism. Eu cred ca chestia asta cu capitalismul e doar o teorie si ca nu poate functiona fara socialism si ca socialismul e parte integranta din capitalism. Eu, cand ma gandesc la socialism, ma gandesc la egalitate intre oameni, egalitate si limitari impuse prin propriile mele forte sau prin alte forte externe mie . De exemplu: in socialism pot sa fiu cel mai bun din firma, dar voi obtine acelasi salariu si aceleasi beneficii ca toti ceilalti din firma. “Acelasi” e corect cu ghilimelele de rigoare pentru ca, probabil, voi avea niste beneficii ceva mai multe dar doar atat cat sa-mi gadile mie orgoliul si sa nu-i deranjeze pe ceilalti.
Va suna cunoscut asta? Cred ca da, pentru ca asta se intampla in toate companiile pe care le cunosc eu. Un angajat mai bun decat cei din echipa lui va castiga cam tot pe acolo cat toti ceilalti, va ave aceiasi masina ca ei, va avea acelasi tip de telefon, acelasi laptop ca ei etc (insiruirile pot continua). Totul se intampla pentru ca apare conceptul de “echipa”, concep care are foarte mult socialism in el, concept care zice ca degeaba esti tu perfromant daca echipa nu e si chiar daca si tu si echipa sunteti performanti nu puteti sa fiti prea mult peste alte echipe din companie ca beneficii pentru ca echipele lucreaza impreuna (deci, nivelul tau de trai va fi cam acelasi ca al colegilor tai in toate cazurile).
La nivel de individ socialismul e in floare in orice fel de capitalism. La nivel de companii nu se intampla acelasi lucru pentru ca o companie poate fi performanta si sa aiba mai multe bunuri chiar daca celeorlalte companii din industrie nu le merge bine (deci poate avea un nivel de trai mult mai ridicat decat al celorlalte “persoane juridice”). Deci, conceptul de socialism dispare odata ce ne indepartam de individ. De la individ si echipa in sus se poate discuta de capitalism fara sa mai aiba implicatii mari conceptul de socialism. Dar…….pentru ca exista un dar, ca sa ajungi acolo trebuie sa te indepartezi de individ si de “echipa”.
Deci, de fapt, din punctul meu de vedere putem discuta de capitalism doar de la un anumit punct incolo, sub acel punct discutam de socialism in interioul capitalismului, socialism impus chiar de catre capitalism.
Noi, oamenii, foarte multi dintre noi ne simtim mult mai bine in socialism decat in capitalism. Si cand spun asta ma gandesc la cat de multi oameni lucreaza in corporatii si se simt bine acolo (intr-un mediu safe, dar cu limitari si egalitate) si la cati oameni sunt antreprenori, adica fac cumva pasul de la socialism la capitalism. Conceptul asta de socialism la nivel de individ se extinde dincolo de granitele companiei pentru ca se doreste foarte mult egalizarea salariilor la nivel de industrie si profesii. Chiar daca nu e facuta oficial o astfel de actiune se intampla tot timpul. Si……..”egalizarea” inseamna socialism care, ciudat sau nu, e promovat si dorit chiar de catre capitalism in inima lui.
Confuzia care domneste la ora actuală (nu numai în România) cu privire la ce înseamnă un partid / politică de dreapta sau de stânga a apropiat periculos de mult pe toţi cei care guvernează de un intervenţionism falimentar în plan economic (si care până la urmă a stat la baza crizei actuale). Paradoxul si absurdul situaţiei este că sărăcia generată de criză apropie oamenii de o doctrină de stânga (care îngrădeste semnificativ libertatea economică) şi nu de una de dreapta (care ar trebui să dea mai multă libertate economică). Votanţii sărăciţi de un stat rapace preferă un stat şi mai asistenţial şi rezonează la mesaje care promit şi aruncă în joc şi mai multă minciună. Cu cat oamenii sunt mai puternici şi mai constienti de puterea lor (mai dornici sa se implice activ în piaţă şi să lase ceva în urma lor), cu atât doresc o libertate mai mare. Cu cât oamenii sunt mai slabi si mai săraci, cu atât preferă îngrădirea libertăţii şi taxarea progresivă a celor care câstigă mai mult.
Partidele politice (de dreapta sau de stânga) nu rămân nici ele sensibile la această situaţie şi estompează cât pot de mult din strategia lor viitoare libertatea economică. Se agaţă în disperare de teme care prind la asistaţii săi social. Fuziuni care până nu de mult păreau imposibile pe fond doctrinar în momentul de faţă devin inevitabile în strategia şi logica votului popular. Până şi votul a devenit un soi de haiducie temporară prin care sunt luati cu japca bani de la ”sponsorii” politici şi daţi la popor sub formă de ”penelerine de ploaie” pentru ca apoi să se întoarcă aceşti bani din proiecte cu statul. Fără a cunoaşte diferenţele dintre măsurile (politicile economice) de stânga şi cele de dreapta şi fără a evalua consecintele acestora în plan economic, liberali doar cu numele aplică măsuri fundamental de stânga (cresc impozite si taxe pe care apoi le apără şi le justifică cu spume la gură, risipesc bani publici în proiecte fără sens cu o frenezie demnă de cel mai ilustru regim totalitar, închid ochii atunci când vine vorba de control al utilizării banului public, se acoperă unii pe altii, împrumută bani în numele ţării pe care apoi îi îngroapă fără urmă, expandează aparatul administrativ pentru a putea toca eficient banul public, refuză cu obstinaţie retragearea statului din economie si privatizarea mijloacelor de productie, refuză transparenţa şi orice încercare de a-i critica sau de a-i trage la răspundere) în timp ce socialiştii încep să accepte teme şi măsuri care contravin doctrinei lor sau repară greselile făcute în trecut de ”liberali” (cazul Greciei).
Am simţit nevoia de a lămuri corespunzător conceptele cu care operăm şi semnificaţia economică a acestora:
SOCIALISM = este orice formă de organizare economică în care mijloacele de producţie sunt deţinute în comun de către membrii societătii şi controlate / administrate de aceştia prin reprezentanţii aleşi sau desemnaţi politic de către cei aleşi prin vot (democratic sau nu). Într-un astfel de mecanism succesul individului este limitat şi dependent de puterea politică ce decide alocarea tuturor resurselor in societate (inclusiv pozitia noastră socială sau nivelul nostru maxim de bunăstare la care putem ajunge, diferenta fiind cedată aparent benevol din considerente sociale). Socialismul există în foarte multe forme: socialismul bazat pe economia planificată (există o institutie care face un plan dinainte pe care apoi îl impune la nivel micro-economic controlând de la centru alocarea resurselor pentru investitii si cantitatea de bunuri si servicii ce trebuie produsă si livrată pe piată), socialismul bazat pe o economie descentralizată (diferenta ar fi că planificarea se face nu la nivel central ci la nivel regional sau local); socialismul bazat pe institutii / agentii coordonatoare (lasă ceva mai multă libertate la nivel micro-economic, economia fiind administrată de agentii si institutii care elaborează politici economice pe care apoi le implementează în economie; decizia de investitii poate fi semi-planificată în timp ce cea de productie poate fi lăsată la nivelul pietei); socialismul de piată (mijloacele de productie sunt în continuare detinute de către stat, piata generează preturi care sunt folosite pentru a aloca resursele de către decidentul de la centru), socialismul democatic (în care distributia resurselor este decisă de cum doreste majoritatea membrilor societătii).
CAPITALISM = o formă de organizare economică bazată pe ordinea proprietătii private în care statul nu interferează cu mijloacele de productie (nu detine companii, nu concepe politici economice, nu agresează sau controlează mecanismele de piată sau preturile din piată). Într-un astfel de mecanism, succesul individului se bazează exclusiv pe ceea ce poate el produce si vinde altora prin intermediul pietei (care în nici un caz nu poate fi perfectă). Piata (imperfectă) este cea care alocă resursele în societate si care permite indivizilor să îsi descopere si să îsi pună în valoare creativitatea si experienta acumulată (într-un astfel de sistem dorinta individului de a învăta ar fi cu totul alta). Mecanismul preturilor, în care nu interferează nimeni si care se formează în baza licitatiilor de resurse (aflate exclusiv în proprietate privată) si competente individuale, oferă sistemului economic o mai bună ajustare (echilibrare) si un realism mult mai mare cu privire la ceea ce este cu adevărat valoros si ce nu. Într-un astfel de sistem vor exista (ca si în cel socialist) oameni mai putin competenti sau cu probleme de sănătate care nu vor putea să intre în lupta de supravietuire. Pentru astfel de oameni cu probleme de sănătate sau probleme sociale vor exista întotdeauna initiative private (de asta ne numim oameni si nu animale) care le vor întinde o mână de ajutor acestor năpăstuiti fără a mai exista un stat care să intermedieze resursele destinate cazurilor sociale deturnând cea mai mare parte în favoarea sa. Si cei aflati la marginea societătii se vor organiza si vor căuta sprijin într-o manieră formală care va intra pe o piată a serviciilor sociale private si va încerca să fie eficientă în felul său. Capitalismul autentic exclude si sanctionează din start orice agresiune a proprietătii private si orice încercare a cuiva de a extrage cu forta beneficii din eforturile altora. Cooperarea (desi este imperfectă) stă la baza oricărei actiuni întreprinse de indivizi si orice încercare de a forta prin orice mijloace agresive caracterul său voluntar este sanctionat si penalizat. Costul agresiunii într-un astfel de sistem va deveni foarte mare. Agresorii si ticălosii vor fi descoperiti mult mai repede si marginalizati prin mecanisme specifice (în conditiile actuale foarte multi dintre ei găsindu-si adăpost la umbra statului asistential). Refuzând cooperarea socială voluntară si prosperitatea exclusiv bazată pe implicarea ta în schimb de bunuri si servicii pe piată, vei ajunge să trăiesti la marginea societătii.
Socialismul este clar utopic si falimentar ca formă de organizare a societătii (demonstratia acestei afirmatii este inutilă în cazul României). Fără proprietate privată nu poti avea piată si nici mecanism de preturi iar când socialistii aclamă că pot planifica economia de la centru se păcălesc amarnic si ne păcălesc si pe noi. Mai mult, interventia statului în economie (chiar si redusă doar la interventia monetară) alterează complet sistemul de preturi. Orice planificare de la centru si orice prioritizare / alocare de resurse de la centru este în afara pietei si este susceptibilă de eroare fatală (de exemplu Uniunea Europeană alocă fonduri pentru parcuri în localitătile rurale unde nu există drumuri de acces corespunzătoare, canalizare sau gaze). Ruptura dintre economie si piată anulează toate principiile economice si face inutilă si inaplicabilă stiinta economică. Anularea si vicierea legii cererii si a ofertei care stă la baza oricărui mecanism economic sănătos aduce cu sine grave erori. Imperfectiunea naturală a pietei este înlocuită cu un sistem si mai imperfect si mai haotic. Socialistul este incapabil să sesizeze aceste nuante si va invoca întotdeauna că a esuat în demersul său de planificare / administrare a economiei pentru că nu a avut suficientă putere si control. De cele mai multe ori sistemele socialiste conduc către adevărate tiranii în care puterea politică este concentrată treptat în mâna unui număr tot mai restrâns de membri ai societătii.
Până în prezent sistemele economice moderne nu au fost niciodată capitaliste (în sensul explicat al conceptului). Încă de la aparitia statului, centralizarea si consolidarea lui, sistemele economice au fost agresate si controlate tot mai mult de ”lideri” care stiau ei mult mai bine încotro si cât de repede trebuie să progresăm. Dacă socialismul a fost aplicat si s-a dovedit clar si destul de repede cât de falimentar este, capitalismul autentic încă nu a existat ca formă de organizare. Ca tară care a trăit erorile si ororile socialismul ar trebui să fim demult întorsi cu fata spre piata liberă. Rămânem în continuare însă un bastion al socialismului fără prea mari sanse de a schimba ceva pe termen de câteva generatii.
Discut si imi face o deosebita placere sa o fac, cu tineri din toate etniile stabiliti aici in Canada sau in America. Fara discutie ca stau de vorba si cu oamenii in virsta si cu cei ce au atractie fata de studiu, munca si efort de toate felurile si cu cei care nu prea sint inclinati catre munca si vor ca viata sa fie traita decent si fara efort.
Ceea ce este mai mult decit evident pentru mine, este faptul ca tinerii doresc socialism, fara sa il inteleaga in totalitate si doresc piata libera fara sa o inteleaga, dar nu doresc capitalism.
Liderii capitalisti au captat ideea si incearca sa inoculeze tinerilor ideea ca odata cu instituirea unui regim de stinga, socialist, piata libera va disparea si totul va fi sub control, iar viata lor va deveni un cosmar…
Chiar asa sa fie? Capitalistii speculeaza faptul ca acesti tineri, vor piata libera dar nu stiu daca ea este specifica unui singur sistem. Ei vor socialism dar nu stiu daca asta inseamna sa traiasca decent si sa isi puna in valoare calitatile, pastrind un echilibru intre viata sociala, de familie si cu prietenii si locul de munca. Tinerii sint confuzi si de aici pleaca aceasta temporizarea a iesirii lor in strada sau gasirii de solutii gindite prin care sa valorifice unitatea lor.
In opinia mea, marea majoritate, daca nu chiar toti tinerii din Canada si SUA, sint socialisti si chiar comunisti, fara sa isi dea seama, fara a fi in totalitate convinsi, dar este evident ca doresc ca sistemul sa fie socialist si asta vedem dupa masele interminabile de tineri din spatele lui Bernie Sanders, candidatul la Presedentia SUA, care a fost „lucrat” si deposedat de sansa lui de a fi presedinte, de mecanismele gasti lui Hillary Clinton si Congresului Democrat.
De ce spun ca sint socialisti acesti tineri? Foarte simplu, vorbesc cu ei, in special cu cei din ultimul an de studiu din colegii si universitati si ii intreb:”Daca te-as plati cu aceasi suma de bani pe ora, unde ai vrea sa lucrezi, la o companie de stat sau una privata?”. Raspunsul vine imediat:”La cea de stat, pentru ca am beneficii medicale, am un program stabilit, beneficiez de o structura sindicala, am o viata sociala, am concedii programate si suficient timp liber, am wekend-urile libere si siguranta unei pensii”.
Corect pina aici, dar cum ramine cu capitalismul, intr-una din primele 7 tari industrializate ale planetei, Canada(care evident este o gogorita nord americana, datorita nevoi americanilor de voturi in cadrul acestui grup, in cazul luarii unei decizii)?
Un recent raport al Reason Rupe, arata, fara discutie, in mod deformat, dar totusi nu poate ascunde adevarul, ca peste 58% dintre tinerii cu virste cuprinse intre 18 si 24 de ani, din SUA, sint cu vederi puternic socialiste, iar in Canada, procentul este de peste 72%.
Cind sint intrebati de jurnalistii capitalisti, daca ei doresc o piata libera, raspunsul este da, iar imediat li se spune ca piata libera nu exista in socialism…
De ce nu exista si acesti bufoni capitalisti incearca sa trunchieze adevarul?
Pentru ca liderii de stinga nu sint inca capabili sa arate tinerilor ca tocmai in socialism exista piata libera, ca acel tip de socialism modern pe care ei il viseza, are piata libera iar in capitalism piata libera si mecanismele prin care Adam Smith credea in perenitatea prosperitatii capitaliste, nu mai exista!
Cum poate exista mecanisme de piata cind micile afaceri dispar in ritm cu mult mai mare decit se nasc, chiar la costuri reduse si afaceri de familie?
http://www.wsj.com/articles/SB10000872396390443720204578004980476429190
http://www.telegraph.co.uk/finance/businessclub/11174584/Half-of-UK-start-ups-fail-within-five-years.html
Cum poate exista piata libera, cind marile companii private sint bazate financiar, existential, pe contracte cu statul capitalist si nu intre ele?
Cum poate exista piata libera cind insasi pe Wall Street intietate au marile corporatii care au investit in acapararea electronica a pietei prin HFT(High Frequency Trade), lasind firmele concurente sa liciteze cu citeva milisecunde intirziere, suficient ca aceste corporatii sa acumuleze toata piata?
http://www.motherjones.com/politics/2013/02/high-frequency-trading-danger-risk-wall-street
http://www.telegraph.co.uk/finance/newsbysector/banksandfinance/10736960/High-frequency-trading-when-milliseconds-mean-millions.html
Cum poate exista piata libera si mecanisme de cerere si oferta, atita timp cit cererea si oferta sint „reglate” dintr-o lovitura de tasta a unui CEO al unei corpratii bancare?
Cum poate exista piata libera cind marile corporatii au acces la sume incredibile tiparite de bancile capitaliste mari, in timp ce micul producator nu se califica pentru un imprumut relativ mic sau derizoriu, pentru a-si continua productia?
Cum poate exista piata libera, cind micul si mediul producator platesc taxe exirbitante, iar marile corporatii gen Walmart(cea mai mare retea de magazine cu amanuntul de pe glob) nu numai ca nu platesc taxe, dar primesc subventii de la guvern pentru angajati, findca nu au posibilitatea sa traiasca din salariile oferite, in principal datorita faptului ca cei 6 Membri ai familie Walton trebuie sa stea pe primele locuri in clasamentul miliardarilor..?
http://www.forbes.com/sites/clareoconnor/2014/04/15/report-walmart-workers-cost-taxpayers-6-2-billion-in-public-assistance/#37da93057cd8
https://www.washingtonpost.com/posteverything/wp/2015/04/15/we-are-spending-153-billion-a-year-to-subsidize-mcdonalds-and-walmarts-low-wage-workers/?utm_term=.2b8486ce3435
Deci, cam asa ruleaza capitalismul de “piata libera”, prin subventionarea de catre stat a marilor corporatii private, pentru ca angajatii lor sa poata supravietuii, iar acesti capitalisti miliardari sa arate cu degetul la socialism….Curios!
Tinerii americani sint in favoarea pietei libere in proportie de 64%, dar nu li se spune ca socialismul este ceea ce ei trebuie sa construiasca si sa ii creeze structurile economice dorite de ei si nu de corporatii, asa cum se intimpla acum, iar daca ei vor sa fie competitivi, nu ii va opri nimeni in cursul lor catre performanta in vreun domeniu.
http://thefederalist.com/2016/02/15/why-so-many-millennials-are-socialists/
Daca tinerii americani vad in socialism o solutie pentru viata lor, tinerii romani vor sa se americanizeze pe stil vechi, adica sa accepte o tara ca afara, o America Hollywoodiana, care a infectat pe “sticla” milioane de tineri si care arata o imagine total deformata a realitatii…
Cum este posibil ca tinerii americani sa doreasca si socialismul si piata libera mult trimbitata de capitalisti? Foarte simplu, pentru ca in scoli, lor nu li se explica nici ce este cu adevarat socialismul si nici ce inseamna piata libera, pentru ca daca ar sti, ar lupta impotriva capitalismului cu toate puterile, impotriva falsului existent in societatea capitalista…
Tinerii americani s-au saturat de capitalisti eroi, care au facut miliarde de dolari pornind de la o taraba sau care au apasat pe o tasta si au devenit miliardari si asa mai departe, ei vor succesul pentru intreg contingentul lor, ei vor sa se bucure de viata si sa aiba prieteni care sa nu ii sfideze, care sa nu fie aroganti datorita banilor detinuti si sa colaboreze cu ei in respect reciproc, ceea ce in capitalism nu se poate pentru ca mare parte a caracterului este data de sume si nu de valoare.
Pot avea tinerii americani rabdare pentru perioade lungi in vederea refacerii(iluzorie) a sistemului capitalist sau sa fie lasati sa isi consteuasca propriul lor sistem?
Se pare ca rabdarea lor a anuns la capat si ca isi dau seama ca o eventuala asteptare ar insemna ca ei sa ajunga la azilul de batrini, fara sa isi vada visul si viata implinite.
Arata capitalisti vreun semn cum, ca doresc refacerea economica in avantajul tineretului? Sub nici o forma nu arata asa ceva ci doar mint zilnic si folosesc tinerii ca sursa de imbogatire si masa de consum controlat…
Liderii capitalisti americani spun ca piata libera inseamna Google, Facebook, Microsoft sau alte citeva corporatii de succes ale unor tineri, dar tinerii vor ca piata libera sa se repercuteze in locuri de munca pentru ei si mici afaceri pe care sa le faca cu grupuri de asociati formate de ei, sa produca, sa se adapteze pietei, sa vinda si sa reproduca , dar asa ceva nu se poate. Pe de alta parte Google a aratat intregii lumi ca este parte a „pietei libere” prin evaziunile de miliarde de dolari la nivel mondial si mecanismele de inselare a fiscului american…
Pai, asta este piata libera pe care vreti sa o predati tinerilor, dragi capitalisti? Poate nu o inteleg si poate chiar nu au nevoie de ea…
http://www.ibtimes.com/tax-dodge-apple-pfizer-among-top-companies-added-nearly-90b-their-offshore-cash-1835968
http://www.nationalobserver.com/2016/05/26/opinion/bamboozled-canada-suckered-facebook-and-google’s-tax-shell-game
http://www.ibtimes.com/google-spain-headquarters-raided-tax-evasion-fraud-investigation-2388481
Asa trebuiesc educati capitalisti de miine, care s-ar presupune ca ar fi experti in „free market”? Pai, poate fi mai mare rusine pentru un sistem economic si politic, decit sa aiba asemnea exemple de companii „emblema”?
Ceea ce „millennials” vad ca negativ, sint domeniile in care activeaza guvernul capitalist, cum ar fi finantarea precara a sistemului de educatie, de sanatate, al asigurarilor sociale si asa mai departe. Dar nimeni nu le spune de ce.
In primul rind pentru ca este un guvern capitalist in care frauda este principala activitate si dupa ea se modeleaza toate mecanismele. In al doilea rind ca acest guvern capitalist detine doar banii contribuabililor si cei pe care ii imprumuta cu nesimtire si nonsalanta de la banci, si ceva influenta. In ce directie merg acesti bani? Catre companiile si corporatiile private, care trag sume enorme pentru lucrari in acest domeniu public, de la infrastructura si pina la sanatate si educatie, pentru ca sistemul capitalist de stat nu are propriile structuri economice si administrative care sa execute aceste activitati, asa cum era in socialismul de dinainte de 89 in care am trait o parte dintre noi.
http://www.alternet.org/economy/corporate-tax-dodgers
http://usuncut.com/class-war/10-corporate-welfare-programs-that-will-make-your-blood-boil/
http://billmoyers.com/2013/12/12/ripoff-us-government-pays-contractors-twice-as-much-as-civil-servants-for-the-same-work/
Capitalistii se mindresc cu infractorii de la Google, dar nu explica tinerilor rolul si imporanta cartii, studiului prin carte si contactul cu informatiile prin intermediul ei. Nu le explica faptul ca acest Google si Internet, ofera tinerilor ceea ce vor ei sa vada si sa auda, in timp ce cartea aduce ceva nou in fiecare pagina, creeaza curiozitati, creaza un mediu evolutiv si in general greu de anticipa pina cind nu se rasfoiesc paginile cartii.
O alta problema care nu li se explica tienrilor, este ca socialismul nu poate fi asociat cu rezultate rapide, blitz, asa cum se intimpla in capitalism, unde speculatiile si ruinarea industriei au avut si au loc datorita dorintei de a face bani rapid, indiferent de consecinte, dar aceste consecinte le vedem si le simtim pe pielea noastra. Socialismul este o societate care trebuie construita, dar a carei principii aduc avantaje tuturor, o societate in care munca este valoare sociala si nu speculatiile, o societate in care este loc pentru exprimarea valorii fiecaruia, o societate care nu elimina competitia, dar o creaza pe alte coordinate, in interesul national si in favoarea lucratorului.
Tinerilor le plac lucrurile de calitate, dar nu si le pot procura, iar cind o fac, ei depind de banii parintilor. Aceasi tineri, apreciaza viteza in societate, aprovizionarea rapida, insa au fost speculati si capitalistii le ofera mincare la usa, dar total nesanatoasa, le ofera articole de imbracaminte de inchiriat, automobile de inchiriat cu ora, le inchiriaza ciini de companie, insa nu ii ajuta cu nimic pentru a-si acoperii cheltuielile cu facultatile si colegiile, datorii care le greveaza jumatate de viata, multi dintre ei neputind sa isi gaseasca un loc de munca, ajungind in faliment declarat… dar capitalistii ii considera o sursa de venit…
Tinerii au fost „dresati” de capitalisti sa solicite servicii si produse prin Apps si online, dar aceasi capitalisti incarca cheltuielile legate de abonamentul la Internet, creaza nesiguranta in servciile oferite online si de multe ori, acesti furnizori ofera produse si servicii de calitate indoielnica, dar cel mai important este faptul ca tinerii au sau le-a fost formata o „atentie” distributiva favorabila consumului haotic, astfel ca cele mai importante lucruri in viata, nu au cum sa le realizeze. Ei nu pot avea o familie, din cauza cheltuielilor care greveaza aceasta foarte importanta institutie a societatii, ei nu pot sa isi permita sa aiba un copil, nu pot sa isi permita sa isi cumpere o casa sau apartament, sint nevoiti sa renunte la deplasari mai lungi datorita costurilor, sint nevoiti sa locuieasca cu parintii pina la virste avansate si sa nu isi poata crea personalitatea necesara succesului in societate si multe altele.
Capitalisti spun ca datorita sistemului lor, tinerii isi pot procura la usa(online), cartile dorite, dar nu spun ca o carte, cea mai ieftina, costa mai mult decit ceea ce ramine dupa o zi de munca si deducerea cheltuielilor.
Dar citi tineri vedem in ziua de astazi citind o carte? Foarte putini, marea lor majoritate apelind la Internet, care este departe de a oferii noul si nivelul de curiozitate necesar in studiu.
Acesti tineri se indreapta catre locurile de munca la guvern, pentru ca nu pot si nu gasesc resursele financiare pentru a incepe propria lor afacere.
Aceasi capitalisti spun ca binefacerile sistemului se vad in comunicarea dintre tineri, ei avind posibilitatea de a-si impartasii gindurile unul altuia prin retelele sociale, dar mare parte a lor nu mai pot sa vorbeasca si refuza sa o faca, refuza contactul direct ochi in ochi cu colaboratorul, ceea ce este vital evolutiei si mediului de afaceri.
Ma uit pe retelele sociale si vad profesiile tinerilor si ma gindesc: Dar taran, muncitor, ospatar, sofer, somer, asistat social, timpar si asa mai departe, nu mai este nimeni? Toti cei prezenti pe retelele sociale sint „Sales Representative”, „Manager” sub toate formele, „Economist”, iar cei mai putin pregatiti, sint „Specialist”, „Tehnician”, „Chain Supplier” si asa mai departe….
Forbes ne arata ca “mai putin de 33% dintre tineri citesc prospectul produselor cumparate si comentariile celor care l-au cumparat anterior”. In acest moment, tinerii denumiti Millennials, au acces la un volum de informatii mai mare decit le este necesar pentru dezvoltarea abilitatilor lor, ceea ce face sa li se distraga atentia si in final eficienta sa fie sub asteptari.
Discutam de Kahn Academy, care preda cursuri si ofera o gama larga de informatii pe Internet, dar numarul celor interesati este destul de mic raportat la valoarea si eficienta informatiilor oferite, ba mai mult, un numar relativ mare de tineri nu stiu de acest site. La fel cu You Tube, unde sint o serie intreaga de filme si filmulete, documentare si mai putin, insa ma uit la comentarii si vad o jumatate de rind sau chiar mai putin si ma gindesc de ce oamenii astia nu interactioneaza dupa un volum de informatii primit, de ce nu vor sa vada opinia altora, de ce nu pun intrebari si asa mai departe, ceea ce ma intoarce la placerea multora de a colabora pe facebook, prin maxim doua fraze.
Am intrebat tinerii de ce se intimpla acest lucru si mi-au spus ca ei nu citesc materiale mai lungi de 4-5 rinduri si ma intreb:Dar ce se asteapta acesti tineri de la astfel de informari de doua rinduri si cum raspund ei la aceste comentarii sau articole?
Presiunea pusa pe acesti tineri, chiar si in spectrul informatiilor, de catre sistemul capitalist si lipsa tendintei de a se orienta intr-o directie, manifestata de tineri, duce in multe cazuri la un consum de droguri, antidepresante si alte ”imbunatatitoare” de tip capitalist..
http://www.cbsnews.com/news/study-shows-70-percent-of-americans-take-prescription-drugs/
http://articles.mercola.com/sites/articles/archive/2008/10/16/american-kids-are-the-most-medicated-in-the-world.aspx
Ce le-a ramas acestor tineri sa aleaga? Ei isi doresc un sistem in care sa le dispara frustrarile impuse de capitalism, sa se poata exprima liberi, sa fie luati in seama si sa participe la masa evolutiei generatiei lor si nu a baby boomers.
Acesti tineri s-au obisnuit cu lipsurile si saracia, s-au obisnuit sa lucreze dupa terminarea cursurilor, in baruri si cluburi pentru a-si procura banii de carti, s-au obisnuit sa stearga mesele fast food-urilor pentru a-si plati cartile la scoala si asa mai departe, lucruri degradante de care capitalismul este mindru, pentru ca ii caleste…. Chiar asa?! Dar de ce acesti capitalisti nu le ofera locuri de munca sezoniere in domeniul manufacturier, in domeniul comercial, in domeniul bancar, in domeniul transporturilor si altele in care ei sint angrenati teoretic in facultati si colegii. Tipul de socialism pe care ei il doresc este acela in care sa nu ramina in afara atentiei publice, sa mearga sa lucreze acolo unde sint interesati de perspectiva profesionala si nu sa traiasca din cibucuri prin baruri sau sa accepte avansuri sexuale sis a isi aleaga Sugar Dadys sau Sugar Mothers pentru a le plati scolarizarea. Mii de studenti si studente vestice, apeleaza la acesti oameni mai in virsta, oferindu-le avantaje sexuale pentru a primii bani sa isi plateasca cursurile pe timpul facultatii sau colegiului.
http://www.cbc.ca/news/canada/manitoba/sugar-daddy-website-links-struggling-students-with-older-partners-1.2625194
http://globalnews.ca/news/2731765/university-students-seeking-sugar-daddy-relationships-to-pay-for-tuition-rent/
https://ca.finance.yahoo.com/blogs/insight/thousands-of-canadian-university-students-seek-163217307.html
http://www.dailymail.co.uk/femail/article-3398225/New-York-University-boasts-student-sign-ups-sugar-daddy-dating-website-Texas-Florida-three-schools-list.html
Acest lucru se stie si se mai stie ca odata terminate cursurile unei forme de invatamint superior, sint mari sanse ca acesti tineri sa nu poata plati banii solicitati de facultati sau colegii si sa devina insolvabili, ba mai mult, sa nu mai poata acumula si nici sa aiba un cont in banca pentru ca guvernul l-ar “scurge” imediat ce ar fi niste bani in el.. asa se manifesta capitalismul in sfera acestor tineri si astea sint perspectivele pe care le ofera lor, dupa care critica socialismul si pe Bernie Sanders, pentru ca a porpus ca sistemul de educatie sa fie gratuit, iar asa cum s-a pierdut sute de miliarde de dolari si chiar mii de miliarde cu falimentul controlat al sistemului financiar de pe Wall Street, o investitie in educatie, indiferent de suma de care se discuta, este una favorabila pe termen scurt si lung… Dar el a intrat imediat in disgratia capitalistilor care investesc in sistemul de invatamint, oferind diploma fara locuri de munca, in stil capitalist, pentru ca in socialism am vazut ca absolventii erau repartizati automat in unitati economice, imediat dupa terminarea studiilor…
Aceasta este “free market” in care si-ar dori tinerii sa traiesca in stil capitalist? Asta nu o mai cred…
Mingea este in terenul celor de stinga, care nu trebuie sa faca nici o greseala in fata aparatului de propaganda extrem de bine pus la punct al capitalismului si chiar sa isi creeze propriul aparat de propaganda si informare. Stinga trebuie sa se apropie de tineri si mai ales sa ii lase la butoane, exact ceea ce capitalisti nu au facut si au realizat din acesti tineri, doar o masa de consum controlat. Atit tinerii cit si parintii, au o singura sansa si anume lupta impotriva acestui capitalism terminator si crearea unui sistem socialist care sa aduca in fiecare zi schimbarile asteptate. Se poate, dar problema este: cine va aduce acest socialism si cine poate avea credibilitate la masele de tineri….? Poate un nou si mult mai tinar Bernie Sanders…
Hans Hermann Hoppe – Teoria socialismului şi capitalismului:
Înainte de a trece la domeniul mai incitant al analizei diverselor politici din perspectiva economiei şi filosofiei politice, este esenţial să introducem şi să explicăm conceptele fundamentale folosite în cursul studiului nostru. Într-adevăr, conceptele explicate în acest capitol – proprietate, contract, agresiune, capitalism şi socialism- sunt atât de fundamentale încât nu poate fi evitată folosirea lor, uneori fie şi doar implicită. Din nefericire, totuşi, faptul că în analiza oricărui tip de acţiune umană şi/sau oricărui tip de relaţie interpersonală, trebuie să ne folosim de aceste concepte, nu implică faptul că fiecare dintre noi posedă o înţelegere exactă a lor. Lucrurile par să stea exact pe dos. Deoarece conceptul de proprietate, spre exemplu, este atât de fundamental încât fiecare pare să aibă o înţelegere imediată a lui, cei mai mulţi dintre oameni nu îi consacră o atentă reflecţie şi, în consecinţă, pot produce în cel mai bun caz doar o definiţie foarte vagă. Dar a porni de la definiţii imprecis formulate sau doar asumate şi a construi pe baza acestora o reţea complexă de gândire nu poate să ducă decât la dezastre intelectuale. Pentru că, în acest caz, impreciziile şi deficienţele originare vor invada şi vor distorsiona tot ceea ce derivă din ele. Pentru a evita această situaţie, conceptul de proprietate trebuie să fie clarificat cel dintâi.
Alături de conceptul de acţiune, proprietatea este cea mai fundamentală categorie a ştiinţelor sociale. De fapt, toate celelalte concepte care urmează să fie introduse în acest capitol -agresiune, contract, capitalism şi socialism- pot fi definite în termenii proprietăţii: agresiunea fiind agresiune împotriva proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă între posesorii de proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune împotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor.
Să începem cu elucidarea precondiţiei necesare pentru apariţia conceptului de proprietate. [1] Pentru ca un astfel de concept să apară, trebuie să existe o raritate a bunurilor. Dacă nu ar exista raritatea, şi dacă toate bunurile ar fi de tipul unor aşa-numite “bunuri libere”, a căror folosire de către o persoană oarecare, indiferent de scop, nu ar exclude în nici un fel (nu ar restrânge sau nu s-ar interfera cu) folosirea acelui bun de către o altă persoană pentru orice alt scop, atunci nu ar fi nevoie de nici un fel de proprietate. Dacă, să spunem, datorită unei superabundenţe paradisiace a bananelor, consumul meu actual de banane nu reduce deloc stocul meu viitor (consumul posibil), şi nici stocul prezent sau viitor de banane al unei alte persoane, atunci atribuirea de drepturi de proprietate, în acest caz asupra bananelor, ar fi superfluă. Pentru dezvoltarea conceptului de proprietate, este necesar ca bunurile să fie rare, astfel încât să poată apărea conflicte în privinţa folosirii acestor bunuri. Funcţia drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita astfel de ciocniri posibile pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de posesiune exclusivă. Prin urmare, proprietatea este un concept normativ: un concept creat pentru a face posibilă o interacţiune non-conflictuală prin stipularea unor reguli (norme) de comportament care creează obligaţii reciproce în privinţa unor resurse rare. [2] Nu este necesară o analiză aprofundată pentru a vedea că peste tot există cu adevărat o raritate a bunurilor de toate tipurile, iar nevoia ca drepturile de proprietate să existe devine astfel evidentă. De fapt, chiar dacă am presupune că trăim în Grădina Edenului, acolo unde ar exista o superabundenţă a tuturor lucrurilor de care este nevoie, nu doar pentru menţinerea vieţii, dar şi pentru a ne bucura de tot confortul posibil prin simpla întindere a mâinii, conceptul de proprietate tot ar trebui să apară cu necesitate. Pentru că, până şi în aceste circumstanţe “ideale”, corpul fiecărei persoane tot ar fi o resursă rară, existând astfel nevoia stabilirii unor reguli în privinţa proprietăţii, şi mai precis în privinţa proprietăţii asupra propriului corp. Nu suntem obişnuiţi să ne gândim la corpurile noastre în termenii unor bunuri rare, dar imaginându-ne cea mai ideală situaţie la care am putea spera, şi anume Grădina Edenului, devine posibil să ne dăm seama că propriul corp al fiecăruia este într-adevăr prototipul unui bun rar pentru a cărui folosire trebuie să fie stabilite într-un fel sau altul drepturi de proprietate, adică drepturi de posesiune exlusivă, cu scopul de a evita conflictele.
De fapt, atâta vreme cât o persoană acţionează, [3] adică atâta vreme cât ea încearcă în mod intenţionat să transforme o stare de lucruri care este percepută şi evaluată subiectiv ca fiind mai puţin satisfăcătoare într-o stare care îi apare a fi mai avantajoasă, această acţiune implică cu necesitate o alegere în ceea ce priveşte folosirea corpului acelei persoane. Iar a alege, adică a prefera un lucru sau o stare altor lucruri sau stări, implică evident faptul că nu toate plăcerile sau satisfacţiile posibile pot fi experimentate în acelaşi timp, ci mai degrabă trebuie să renunţăm la ceva considerat a fi mai puţin valoros pentru a obţine altceva pe care îl considerăm mai valoros. [4] Astfel, actul alegerii implică întotdeauna existenţa costurilor, cu alte cuvinte a renunţării la plăceri posibile pentru că mijloacele necesare pentru a le obţine sunt rare şi sunt blocate într-o folosire alternativă care promite rezultate mai bine evaluate decât oportunităţile la care s-a renunţat. [5] Nici chiar în Grădina Edenului nu aş putea, simultan, să mănânc un măr, să fumez o ţigară, să beau ceva, să mă caţăr într-un copac, să citesc o carte, să construiesc o casă, să mă joc cu pisica, să conduc o maşină etc. Aş fi nevoit să operez alegeri, şi aş putea să fac lucrurile doar pe rând. Iar situaţia ar sta astfel deoarece există un singur corp pe care îl pot folosi pentru a face toate aceste lucruri şi a mă bucura de satisfacţia care derivădin acţiunile mele. Nu sunt în posesia unei superabundenţe de corpuri care să-mi permită să mă bucur simultan de toate satisfacţiile posibile, într-o singură fracţiune de secundă. Raritatea m-ar constrânge, de asemenea, şi în altă privinţă: atâta vreme cât resursa limitată numită “corp” nu este indestructibilă şi nu este echipată cu sănătate şi energie eterne, ci este mai degrabă un organism cu o perioadă de viaţă determinată, timpul ar fi şi el o resursă rară. Timpul folosit pentru urmărirea scopului A reduce timpul rămas pentru urmărirea altor scopuri. Şi cu cât este nevoie de o perioadă mai lungă pentru a obţine rezultatul dorit, cu atât mai mari vor fi costurile implicate în aşteptare, şi cu atât mai mare trebuie să fie satisfacţia anticipată, pentru ca aceste costuri să fie justificate.
Astfel, din cauza rarităţii corpului şi a timpului, reglementările privind proprietatea ar trebui să fie stabilite chiar şi în Grădina Edenului. În lipsa acestora, şi presupunând acum că există mai multe persoane, că razele lor de acţiune se intersectează, şi că nu există nici un fel de sincronizare a intereselor şi de armonie prestabilită între aceste persoane, conflictele privind folosirea corpului cuiva ar fi inevitabile. Eu aş putea, de exemplu, să doresc să-mi folosesc corpul pentru a savura o ceaşcă de ceai, în timp ce altcineva ar putea dori să înceapă o relaţie erotică cu acest corp, împiedicându-mă astfel să-mi beau ceaiul şi reducând, de asemenea, timpul rămas pentru a-mi urmări propriile scopuri prin mijlocirea acestui corp. Pentru evitarea unor astfel de posibile conflicte, trebuie să fie formulate reguli de posesiune exclusivă. De fapt, atâta vreme cât există acţiune, există şi necesitatea stabilirii unor norme privitoare la proprietate.
Pentru ca lucrurile să rămână simple şi neîncărcate de detalii derutante, să presupunem în continuare, pe o altă latură a analizei, că locuim într-adevăr în Grădina Edenului, unde doar corpurile fiecăruia, spaţiul pe care îl ocupă aceste corpuri şi timpul sunt resurse rare. Ce ar putea să ne spună prototipul bunului rar, şi anume corpul unei persoane, despre proprietate şi despre derivatele sale conceptuale?
Deşi, până şi într-o lume în care există un singur tip de resursă rară, toate genurile de norme care reglementează posesiunea exlusivă asupra unor mijloace limitate sunt în principiu imaginabile (de exemplu, o regulă cum ar fi “În zilele de luni, eu voi fi cel care hotărăşte ce utilizări vor avea corpurile noastre, în zilele de marţi tu vei stabili aceste utilizări, etc”), este evident că nu toate ar avea aceleaşi şanse să fie propuse şi acceptate. Prin urmare, cel mai bun mod de a începe analiza pare să fie pornind de la acea normă privitoare la proprietate, care ar fi cel mai probabil să fie acceptată de locuitorii Grădinii Edenului ca “poziţie naturală” în privinţa atribuirii drepturilor de posesiune exclusivă asupra corpurilor. Să menţionăm că în acest stadiu al argumentului nu ne interesează încă etica, problema justificării morale a normelor. Astfel, deşi pot să admit foarte bine încă din start că voi argumenta într-adevăr, mai încolo, că poziţia naturală este singura acceptabilă etic, şi deşi sunt, de asemenea, convins că ea este cea naturală deoarece este acceptabilă moral, în acest stadiu naturalitatea nu implică nici o conotaţie morală. Ea intenţionează să fie doar o categorie socio-psihologică utilizată pentru a indica faptul că această poziţie s-ar bucura probabil de cel mai mare sprijin în opinia publică. [6] Într-adevăr, naturalitatea ei se reflectă în simplul fapt că, vorbind despre corpuri, este aproape imposibil de evitat şi folosirea unor expresii privitoare la posesie (indicând posesia). În mod normal, ne referim la un corp ca la corpul unei persoane specifice: corpul meu, al tău, al lui, etc. ( în treacăt fie spus, acelaşi lucru se întâmplă întotdeauna atunci când vorbim despre acţiuni); şi nu avem nici cea mai mică problemă în a distinge ceea ce este al meu, al tău, etc.; în mod evident, procedând astfel, noi atribuim titluri de proprietate şi distingem între posesorii legitimi ai unor resurse rare.
Care este, atunci, poziţia naturală privitoare la proprietate, implicită în modul natural de a vorbi despre corpuri? Fiecare persoană are dreptul exclusiv de posesie asupra propriului corp, între graniţele suprafeţei acestuia. Fiecare persoană poate da corpului său acele întrebuinţări pe care le crede cele mai potrivite pentru realizarea intereselor, bunăstării sau satisfacţiei sale imediate sau viitoare, atâta vreme cât nu se interferează cu dreptul altei persoane de a controla folosirea propriului corp. Această “posesiune” asupra propriului corp implică dreptul persoanei de a invita (a fi de acord ca) alte persoane să facă unele lucruri cu acel corp: dreptul meu de a face ceea ce vreau cu corpul meu implică dreptul de a cere sau permite altcuiva să-mi folosească corpul, să-l iubească, să-l examineze, să-i injecteze medicamente sau droguri, să-i modifice aparenţa fizică sau chiar să-l lovească, să-l rănească ori să-l omoare, dacă acest lucru îmi place şi sunt de acord cu el. Relaţiile interpersonale de acest tip sunt schimburi contractuale, şi astfel vot fi numite în continuare. Ele se caracterizează prin faptul că se ajunge la un acord asupra folosirii unor resurse rare, bazat pe respectul reciproc şi pe recunoaşterea de către fiecare participant la schimb a controlului exclusiv al fiecăruia asupra propriului corp. Prin definiţie, astfel de schimburi contractuale, deşi nu în mod necesar avantajoase pentru toţi participanţii dacă sunt privite retrospectiv (s-ar putea să nu-mi placă înfăţişarea mea după ce chirurgul a făcut feţei mele exact ceea ce i-am spus să facă) sunt întotdeauna, şi în mod necesar, reciproc avantajoase ex ante pentru fiecare participant, pentru că altfel schimbul pur şi simplu nu ar avea loc.
Dacă, pe de altă parte, este realizată o acţiune care invadează sau schimbă, în lipsa unui acord, integritatea fizică a corpului altei persoane şi dă acelui corp o utilizare care nu face plăcere acelei persoane, atunci această acţiune, în conformitate cu poziţia naturală privitoare la proprietate, este numită agresiune. [7] Dacă cineva ar încerca să-şi satisfacă dorinţele sexuale sau sadice violând sau lovind corpul unei alte persoane, fără a avea consimţământul explicit al acesteia, fapta sa ar constitui agresiune. La fel, ar constitui agresiune dacă o persoană ar fi împiedicată fizic să îndeplinească anumite acţiuni cu propriul corp, acţiuni care ar putea să nu fie pe gustul altcuiva (cum ar fi să poarte şosete roz sau păr cârlionţat, sau să se îmbete în fiecare zi, sau întâi să doarmă şi apoi să filozofeze în loc să procedeze în ordinea inversă), dar care, dacă ar fi într-adevăr realizate, nu ar cauza prin sine nici o schimbare în integritatea fizică a corpului unei alte persoane. [8] Prin definiţie, deci, un act agresiv implică întotdeauna şi în mod necesar faptul că o persoană, realizându-l, îşi sporeşte satisfacţia pe seama unei scăderi în satisfacţia avută de o altă persoană.
Care este temeiul subiacent al acestei poziţii naturale în privinţa proprietăţii? La baza teoriei naturale a proprietăţii stă ideea de a fundamenta atribuirea unui drept de posesiune exclusiv pe existenţa unei legături obiective şi intersubiectiv constatabile între posesor şi obiectul posedat şi, mutatis mutandis, de a numi agresive toate revendicările privind proprietatea care pot invoca în favoarea lor doar dovezi subiective. În vreme ce eu pot invoca în sprijinul revendicării privind proprietatea asupra corpului meu faptul obiectiv că am fost primul ocupant al acestui corp, primul său utilizator, nimeni altcineva care ar pretinde dreptul de a controla acelaşi corp nu poate invoca ceva asemănator. Nimeni nu poate numi corpul meu un produs al voinţei sale, aşa cum pot pretinde eu că este produsul voinţei mele; o astfel de pretenţie la dreptul de a determina folosirea resursei rare “corpul meu” ar fi o revendicare venită din partea unor non-utilizatori, a unor non-producători, şi ar fi bazată doar pe o opinie subiectivă, adică pe o simplă declaraţie verbală că lucrurile ar trebui să stea în cutare şi cutare fel. Desigur, astfel de revendicări verbale pot să trimită (şi probabil că o vor face întotdeauna) şi la anumite fapte (“Sunt mai mare, sunt mai deştept, sunt mai sărac, sunt o persoană foarte specială etc.”) şi ar putea încerca să se auto-legitimeze în acest mod. Dar asemenea fapte nu stabilesc (şi nici nu o pot face) vreo legătură obiectivă între o resursă rară dată şi una sau mai multe persoane. Posesiunea fiecăruia asupra oricărei resurse particulare ar putea fi la fel de bine stabilită sau exclusă pe astfel de temeiuri. Tocmai aceste revendicări la adresa proprietăţii, extrase din joben, cu legături pur verbale între proprietari şi lucrurile deţinute sunt cele care, conform teoriei naturale a proprietăţii, sunt denumite agresive. Prin comparaţie, revendicarea mea asupra corpului meu poate trimite la o legătură naturală determinată; şi o poate face pentru că propriul meu corp a fost produs, iar tot ceea ce este produs (în contrast cu lucrurile “date”) se află, logic, într-o relaţie determinată cu un anumit producător (sau cu anumiţi producători); corpul meu a fost produs de mine. Pentru a evita orice neînţelegeri, să spunem că “a produce” nu înseamnă “a crea din nimic” (la urma urmelor, corpul meu este şi el un lucru natural dat), ci înseamnăa modifica un lucru dat natural în conformitate cu un plan, a transforma natura. “A produce” nu este nici acelaşi lucru cu a spune “a transforma fiecare părticică a unui lucru” (în fond, corpul meu are o mulţime de părţi în privinţa cărora nu am făcut nimic!); înseamnă, în schimb, a transforma un lucru în interiorul graniţelor sale sau, mai precis, a produce graniţe pentru lucruri. În fine, “a produce” nu înseamnă nici a spune că procesul de producţie trebuie să continue la nesfârşit (uneori, eu dorm, iar atunci corpul meu nu este, cu siguranţă, un produs al acţiunilor mele!), înseamnă pur şi simplu că un lucru a fost produs în trecut şi poate fi recunoscut ca atare. Astfel de revendicări privitoare la proprietate, care pot fi derivate din trecut, care delimitează eforturi productive, şi care pot fi legate de anumiţi indivizi în rol de producători, sunt cele numite “naturale” sau “non-agresive”. [9]
Ideile de bază ale capitalismului şi socialismului ar trebui să fie, de acum, aproape clare. Dar, înainte de a părăsi pentru totdeauna Grădina Edenului, ar trebui să aruncăm o privire asupra consecinţelor introducerii unor elemente ale proprietăţii justificate prin agresiune în Paradis, deoarece acest pas va ajuta la elucidarea, pur şi simplu, a problemei economice şi sociale centrale a oricărui tip de socialism real; adică a oricărui tip de socialism existent într-o lume caracterizată de o raritate atotprezentă, cu a cărui analiză ne vom ocupa în capitolele care urmează.
Chiar şi acolo unde curge lapte şi miere, este evident că oamenii pot să opteze pentru stiluri de viaţă diferite, pot să-şi fixeze scopuri diferite, să aibă standarde diferite cu privire la tipul de personalitate pe care vor să şi-l dezvolte şi la realizările pentru care să lupte. Este drept că nimeni nu ar trebui să muncească pentru a trăi, de vreme ce va exista o superabundenţă a tuturor lucrurilor. Dar, spus pe şleau, poţi totuşi să alegi între a deveni un beţiv sau un filosof, adică, mai tehnic, poţi să dai corpului tău utilizări care să-i ofere persoanei ce acţionează o satisfacţie mai mult sau mai puţin imediată, sau poţi să dai corpului tău utilizări care să dea rod doar într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Deciziile de tipul primelor menţionate ar putea fi denumite “decizii de consum”. Pe de altă parte, deciziile de a-ţi utiliza corpul pentru acţiuni care vor fi răsplătite abia mai târziu, adică opţiuni provocate de o recompensă ori o satisfacţie anticipată într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, şi care cer autorului să suporte costurile aşteptării (timpul este şi el o resursă rară!) pot fi denumite “decizii de investiţii” –adică decizii de a investi în “capital uman”, în capitalul întruchipat de propriul corp fizic. [10] Să presupunem acum că este introdusă proprietatea justificată prin agresiune. În timp ce înainte fiecare persoană era proprietarul exclusiv al corpului său şi putea să decidă singură dacă să devină un beţiv sau un filosof, de acum este stabilit un sistem în care dreptul unei persoane de a determina cum să-şi folosească propriul corp este îngrădit sau complet eliminat, fiind în schimb delegat, parţial sau integral, unei alte persoane care nu este legată în mod natural, ca producător, de acel corp. Care ar fi consecinţa acestui fapt? Abolirea proprietăţii private asupra propriului corp poate fi realizată în diferite grade: non-producătorii pot avea dreptul de a determina toate utilizările corpului meu în orice moment sau dreptul lor de a o face poate fi restrâns doar la anumite momente şi/sau acţiuni, iar aceste restricţii pot fi la rândul lor flexibile (non-producătorii având dreptul de a modifica după plac definiţiile restrictive) sau fixate o dată pentru totdeauna, efectele putând fi, prin urmare, mai mult sau mai puţin drastice. Dar, indiferent în ce grad ar avea loc, socializarea proprietăţii produce întotdeauna şi în mod necesar două tipuri de efecte. Primul efect, “economic” în sensul mai restrâns al termenului, este o reducere a investiţiilor în capital uman, aşa cum au fost ele definite mai sus. Atâta timp cât nu se sinucide şi hotărăşte să rămână în viaţă, proprietarul natural al corpului nu poate să nu ia decizii cu privire la acel corp, indiferent cât de restrâns i-ar fi dreptul de proprietate. Dar cum el nu mai poate acum decide singur, fără amestecul celorlalţi, cum să-şi utilizeze corpul, valoarea pe care i-o ataşează acestuia este mai mică; satisfacerea dorinţelor, adică venitul psihic pe care i-l poate procura propriul corp atunci când îi sunt date anumite utilizări, este redusă deoarece spectrul opţiunilor disponibile a fost limitat. Atunci, cum fiecare acţiune implică cu necesitate costuri ( după cum am explicat mai sus), şi cum există o tendinţă dată de a depăşi costurile în schimbul recompenselor sau al profiturilor anticipate, proprietarul natural este pus în faţa unei situaţii în care costurile acţiunii trebuie reduse pentru a le alinia venitului redus anticipat. În Grădina Edenului, nu rămâne decât un singur mod de a realiza acest lucru: prin scurtarea timpului de aşteptare, prin reducerea costurilor aşteptării şi alegerea unui curs al acţiunii care promite o răsplată mai rapidă. Astfel, introducerea proprietăţii justificate prin agresiune, conduce la o tendinţă de reducere a deciziilor de investiţii şi favorizează deciziile de consum. Mai pe şleau spus, conduce la o tendinţă de a transforma filosofii în beţivi. Această tendinţă este permanentă; mai pronunţată atunci când ameninţarea intervenţiei asupra drepturilor proprietarului natural este permanentă, şi mai puţin pronunţată în măsura în care ameninţarea este redusă la anumite momente şi acţiuni. În orice caz, totuşi, rata investiţiilor în capital uman este mai scăzută decât dacă dreptul de control exclusiv al proprietarilor naturali asupra propriilor corpuri ar rămâne neatins şi absolut.
Cel de-al doilea efect poate fi numit social. Introducerea unor elemente de proprietate bazată pe agresiune implică apariţia unor modificări în structura socială, a unei schimbări în compoziţia societăţii în ceea ce priveşte tipurile de personalitate sau de caracter. Abandonarea teoriei naturale a proprietăţii implică evident o redistribuire a veniturilor. Venitul psihic al persoanelor în rolul lor de utilizatori ai “propriului” corp natural, de persoane care se exprimă cu ajutorul acestui corp şi obţin satisfacţii făcând acest lucru, este redus pe seama sporirii venitului psihic al unor persoane în rolul lor de invadatori ai corpurilor altora. Devine relativ mai dificil şi mai costisitor să obţii satisfacţii din folosirea propriului corp fără a invada corpurile altora şi relativ mai puţin dificil şi costisitor să obţii satisfacţii folosind corpurile altor persoane pentru propriile scopuri. Acest fapt nu implică, singur, nici o schimbare socială, dar dacă adoptăm o singură asumpţie empirică, implicaţia apare: dacă presupunem că dorinţa de a obţine satisfacţii, pe seama unei scăderi a satisfacţiei disponibile pentru ceilalţi, prin instrumentalizarea corpurilor acestora, există ca dorinţă umană, că ea s-ar putea să nu fie prezentă la fiecare şi în acelaşi grad, dar că există uneori la unii oameni şi în anumite grade şi că, deci, este posibil să fie suprimată sau încurajată şi favorizată de un aranjament instituţional dat, atunci consecinţele sunt iminente. Şi, cu siguranţă, această asumpţie este adevărată. Atunci, redistriburea şanselor de a obţine venituri trebuie să aibă ca rezultat sporirea numărului celor care folosesc agresiunea pentru a obţine satisfacţii personale şi/sau a celor care devin mai agresivi, adică a celor care trec din ce în ce mai mult de la roluri non-agresive la roluri agresive, şi care îşi modifică încet personalitatea ca o consecinţă a acestui fapt; iar această transformare în structura caracterului, în compoziţia morală a societăţii, conduce la rândul său la o altă reducere a nivelului investiţiilor în capital uman.
Pe scurt, prin aceste două efecte am indicat deja motivele fundamentale pentru care socialismul este un sistem inferior din punct de vedere economic celui bazat pe instituţia proprietăţii private. Într-adevăr, ambele efecte vor reapărea în mod repetat în cursul analizei pe care urmează să o intreprindem asupra politicilor socialiste. Tot ce ne mai rămâne deocamdată de făcut este să explicăm teoria naturală a proprietăţii în ceea ce priveşte lumea reală a rarităţii atotprezente, deoarece acesta este punctul de plecare pentru toate formele socialismului real.
Cu toată existenţa unor diferenţe evidente între corpuri şi toate celelalte resurse rare, toate distincţiile conceptuale pot fi trasate şi aplicate din nou fără nici un fel de dificultate. Spre deosebire de corpuri, care nu sunt niciodată “ale nimănui”, ci au întotdeauna un proprietar natural, toate celelalte resurse rare pot într-adevăr să nu fie în proprietatea nimănui. Aşa se întâmplă atâta vreme cât ele rămân în starea lor naturală, nefolosite de nimeni. Ele devin proprietatea cuiva atunci când sunt tratate ca resurse rare, adică atunci când sunt ocupate de cineva între anumite graniţe obiective şi li se dă o folosire determinată. Acest act de achiziţionare a unor resurse care nu erau anterior în proprietatea nimănui este numit “apropriere originară”. [11] Odată ce sunt apropriate resurse care nu erau în proprietatea nimănui, devine o agresiune să le modifici caracteristicile fizice fără permisiunea proprietarului sau să restrângi spectrul de utilizări pe care proprietarul le poate da acestor resurse, atâta vreme cât o anumită utilizare nu afectează caracteristicile fizice ale proprietăţii altcuiva –la fel ca şi în cazul corpurilor. Doar în condiţiile unei relaţii contractuale, adică atunci când prop
