Eram gata să renunț la orice speranță, dar am văzut o reclamă la o bere. Probabil cea mai bună bere din lume. Și am intrat. Nu știam că intru în altă lume. Barmanul avea o figură de cuțitar. Lîngă el, o adolescentă cu buzele lucrate și un haidamac în trening negru cu pantofi roșii de alergare. El era pumnul de siguranță. Probabil că după bar era și o bîtă de baseball. Caftangiul se bălăngănea pe ritmul bum-bum al unei subwoofer cu putere de 2000 de watti.
– O bere!
– Ceeee?
– O bere rece!
– Ceeee?
– O beeeere!

Îmi plesneau urechile și bașii își trimiteau vibrațiile pînă în ambele ventricule. Sunetul îmi zgîlțîia și coșul pieptului. Nu scria pe ușă că barul Max Sea sau Max Beach, oricum Max nu știu cum pentru că la mare toate sunt mar și max, era cunoscut mai ales pentru bătăi.

Localul era de fapt o hală cu panouri de OSB întinse pe nisip, cu pereți de tablă și acoperită cu Dumnezeu știe ce. Ziua trebuia să răsune ca o scenă pentru pisicile încălzite pe acoperiș. Noaptea avea un ecou de cisternă și un miros de droguri, fum de țigară și parfumuri proaste. O bere mică și bună costa 35 de lei. Una proastă și mai mică, 15 lei. Un cockteil, apă și o frunză stropită cu alcool, ceva în jur de 50 de lei. E super! La celebrele cluburi de lux din Mamaia costă 200, iar sticla de șampanie adusă cu roaba plină cu gheață sare de 1000 de euro.

Boxele tremură, luminile aleargă nebunește pe pereții de tablă, un disc jockey cu căștile pe urechi își legănă șoldurile și din cînd în cînd își lovește palmele deasupra capului.

-Ha-ha-ha!

Și cei aflați pe micuțul ring și de la mese îi răspund cu cît un ha-ha-ha mai în surdină.

Un club la mare, într-o localitate fără primărie, a devenit după comunism un fel de industrie turistică, bazată pe cornier, tablă și lumini colorate, mici și manele, în care cei tineri se distrează pînă tîrziu în noapte. Club lîngă club, dugheană lîngă dugheană, terasă lîngă terasă și un miros de produse fermentate și de coji de cartofi, amestecat cu spălături de vase.

Cuvintele cele mai folosite: nașpa, super, tare, mișto, cul (cool), fiță, organe etc. Nu vorbesc nicio limbă. Comunică în limba română, dar fără gramatică și în propoziții de cel mult 7-8 cuvinte. Poartă tricouri spălate de zeci de ori, cu urme de inscripționare, cică au fost de marcă, bluejeans rupți sau nu, pantaloni scurți sau trening, tîrlici de plastic, cel mult ”adidași” făcuți în China după mărci celebre și sunt pictați sau tatuați. Pe braț, pe gît, pe umeri și cine mai știe pe unde. Au negru sub unghii, dinți cariați sau lipsă, multe fete sunt scundace și grase, stau cu ochii pe smart și trag mereu de ecran, mănîncă mici, burger, ciorbă de burtă și beau bere de toate felurile, în funcție de bani și gust.

Și dansează cu sticla de bere în mînă, ridicînd-o mereu deasupra capului ca un salut către destin sau ca un semn de satisfacție și victorie. Nu au mai mult de 30 de ani și lucrează pe unde apucă, la magazine și la chioșcuri, la cîmp. Iarna mai îngrijesc bătrîni pe unde apucă sau așteaptă vara următoare. Băieții mai pleacă la muncă în străinătate, pe la construcții sau în agricultură de unde se întorc cu niște hăinuțe și cu o mașină la mîna a patra.

Este o generație? Istorie, ioc. Artă, la fel. Muzică? Manele și cîntece de pahar. Politică, zero. Meserii-zero. Școală, cît-cum, dar fără Bac. Gusturile muzicale, îmbrăcămintea, preferințele gastronomice, felul în care dansează ar putea să însemne că da, sunt o generație. De fapt, nu depășesc trăsăturile unei adunături. În adîncul lor, chiar identici fiind, nu-i unește nimic. Nici revolta. Nici bucuria de a trăi. Idealul pare a fi o chestiune complicată, filosofică și inaccesibilă.

-Ce mă iei, dom-le, cu chestii de-astea!
-O fată și o mașină. Pe urmă mai vedem!

Beau de toate și se distrează. De fapt nu cîntă și nu dansează. Mormăie și tropăie pe loc și își leagănă mijlocul. Parcă ar fi niște plante pe fundul unei ape tulburi. Dacă ai pune muzică de prin anii 60-70 într-o hală imensă și animalele, oi, capre, iepuri sau catîri ar sfîrși pentru a se mișca în același ritm! Tot divertismentul lor are ceva simplu, primar, ca o cădere în sine după o ședință de drog. Dar nu prizează pentru simplul fapt că nu au bani. Nu sunt nici semne că unii dintre ei ar face sport. Nici n-au unde. Ar trebui să meargă la Constanța sau la Mangalia, să plătească autobuzul, taximetrul sau combustibil pentru mașină. De unde atîția bani? Mai bine se mulțumesc cu flotări și genuflexiuni. Cei mai mulți sunt așa cum i-a lăsat Dumnezeu.

O lume mică, agitată, pestriță, cu lucruri modeste, îmbrăcată prost și kitch, fără nici un orizont se mișcă prin cluburile amărîte ca niște resturi pe fundul unui bazin înainte de golire. Toamna vin proprietarii și le demontează. Sunt obligați să lase locul curat. Fetele își mișcă fundul provocator. Boxele bubuie, unii sunt minori, dar beau pe rupte și au chef de harță. Parcă așteaptă pe cineva cu care să-și încerce puterea. Intră și ies, dar figurile sunt de aceeași factură și clubul arată ca un stabiliment în deșert în care nu se poate întîmpla nimic important. Doar o bătaie și o poveste de dragoste. S-a îmbîrligat unul cu una și au plecat în noapte, fără să știe că din groapa aceasta nu scapă nimeni.

Am intrat fără nici o speranță, dar nu mi-am imaginat că ar putea să fie chiar așa.

CORNEL NISTORESCU http://cotidianul.ro/