Eram gata să renunț la orice speranță, dar am văzut o reclamă la o bere. Probabil cea mai bună bere din lume. Și am intrat. Nu știam că intru în altă lume. Barmanul avea o figură de cuțitar. Lîngă el, o adolescentă cu buzele lucrate și un haidamac în trening negru cu pantofi roșii de alergare. El era pumnul de siguranță. Probabil că după bar era și o bîtă de baseball. Caftangiul se bălăngănea pe ritmul bum-bum al unei subwoofer cu putere de 2000 de watti. – O bere! – Ceeee? – O bere rece! – Ceeee? – O beeeere!

Îmi plesneau urechile și bașii își trimiteau vibrațiile pînă în ambele ventricule. Sunetul îmi zgîlțîia și coșul pieptului. Nu scria pe ușă că barul Max Sea sau Max Beach, oricum Max nu știu cum pentru că la mare toate sunt mar și max, era cunoscut mai ales pentru bătăi.

Localul era de fapt o hală cu panouri de OSB întinse pe nisip...