Un articol de @Dan Mihut

“La 105 ani de când a fost inaugurat, Cazinoul din Constanța a suportat încă o metamorfoză binemeritată și va pleca din nou la apă. Pentru că, de pe terasă, chiar așa arată, prora unei corăbii care se duce spre Bizanț. Și, în funcție de viitoarea destinație a clădirii, vom vedea la ce destinații va ajunge. 

Am văzut prima dată superba clădire în anii ’90. Când deja ajunsese cârciumă. I-am văzut decăderea rapidă și m-a întristat nepăsarea celor care au lăsat-o într-o paragină sinistră. De la serile petrecute pe terasa restaurantului unde, urcat pe mese, excentricul pictor Mătăsăreanu se încăpățâna să recite Luceafărul, cu briza răsfirându-i palele rare de păr, până la santinelele reci de tablă ce înconjurau cladirea și plăcile de pal care au înfundat ferestrele, parcă a fost un scurt anotimp. Un scurt anotimp și un îndelung furuncul purulent pe obrazul Constanței. Intrată în jocurile obscurelor interese, corabia art noveau se scufunda încet și la propriu sub ape, victimă a ping-pongului între diverse instituții ale statului și afaceriști rânjitori la câștig. Vedeam cum petele de mucegai se întindeau pe pereți și distrugeau strălucirea murală. Lucram în anii aceia la revista Tomis și la Colegiul Mihai Eminescu, adică era ca și cum aș fi locuit în peninsulă și, de când vremea începea să se încălzeacă, multe din ședințele de redacție ale revistei se țineau la Vraja Mării, cârciumioara de lângă carena cazinoului. Și oricum, Constanța e constuită în pantă, faci ce faci și curgi încet către mare. 

Iar dintre toate amintirile din anii aceea, una persistă. Mitologia Constanței, în mare parte, izvorăște la mai toți constănțenii, chit că sunt ei constănțeni la prima mână sau de două, maxim trei generații, din Ovidius. Vidul Ovid, cum spunea Marin Mincu, din piața cu același nume, își străjuiește blestemele aruncate cu vorbe grele din inima lui moale. Și poate nu îi simți umbra întinsă peste peninsulă cât e vară și forfota turiștilor poleiește serile, doar că, odată cu toamna și cu nopțile lungi, vântul începe să-i poarte vorbele de ocară și să le șuiere.

Împreună cu George Vasilievici, ne făcuserăm obiceiul să hălăduim în lungile seri de iarnă prin orașul vechi, mânați, dacă nu de furiile marelui poet, de propriul plictis. Într-una din seri, cum treceam pe lângă bezna cazinoului, îl aud pe  George zicând: Vino cu mine! Am trecut prin gardul din panouri metalice, ne-am strecurat printre scânduri și am intrat. Fără vânt, aerul parcă devenise mai cald, ne-am așezat pe treptele marii scări și ne-am aprins țigările, am fumat în tăcere o vreme, ascultând valurile care se izbeau cu mânie de brâul falezei și de pereții clădirii până când, cu o voce joasă, George a început un monolog. Despre blestemul lui Ovidius și despre alte blesteme adăugate la el. Adică gândește-te de ce stăm noi acum în fantoma asta și nu într-o somptuoasă atmosferă cu costume de epocă, în susurul unor valsuri care să acopere icnetele apelor. Dacă ciulești urechea, auzi sub noi, din pereții ăștia, blestemele șoptite ale celor care și-au luat viața după ce și-au pierdut averile aici, Clădirea asta stă pe un morman de durere, lăcomie și ură, cum ai vrea să arate acum? Cum să miroase altfel decât a căcat și a pișat? Asta mă fascinează la fantoma asta, e o casă de cultură a suferinței, aș vrea să vin într-o zi cu un spray și să scriu pe fațadă „Casa de cultură George Vasilievici”. Am râs atunci zgomotos. Așa că, din acest an, asta va fi pentru mine noul cazinou. Frumoasa casă de cultură a lui George.”