În cartierul în care locuiesc eu, dar cred că și prin alte părți, majoritatea oamenilor preferă să locuiască în case-cetăți.
Chiar dacă nu sunt toate chiar case, ci ansambluri de locuințe de tip blocuri sau clădiri vagon, cum se numeau pe vremuri, cele mai multe construcții se remarcă prin niște împrejmuiri extrem de puternice, aproape ca niște fortificații defensive – garduri de peste 2 metri înălțime, adesea zidite, unele groase și de vreo 20 cm, sau metalice, ca să reziste precum coafura când bate vântul, de parcă suntem încă în mijlocul evului în care, la diverse intervale, mai treceau niște valuri de popoare migratoare, puse pe atacuri crude și jafuri.
Nu știu dacă este vorba de percepția exacerbată a lipsei de protecție oferită de comunitate, societate și autoritățile publice în ceea ce privește persoanele și bunurile fizice (deși de cele mai multe ori mașina este lăsată afară, pe drumul public, pentru că unii proprietari sau dezvoltatori nu s-au gândit la acest aspect când au proiectat cea mai mare casă posibilă, indiferent de terenul disponibil), sau de dorința de a nu permite niciun fel de relație între interiorul propriei cetăți și exteriorul considerat străin și periculos.
Astfel, străzile extrem de înguste au devenit mai degrabă niște canale ce străbat spațiul lăsat liber (pentru mașini) între gardurile-mamut. De pe drum, se văd eventual niște acoperișuri sau coroana unor copaci ce încearcă să evadaze din încercuire, dar există porțiuni întregi în care am senzația acută de claustrofobie și singurătate. Întreruptă din când în când de niște sărituri involuntare, atunci când se aude dintr-o dată un lătrat amenințător – câinii simt oamenii, înainte ca oamenii să audă câinii de după gard, probabil și ei plictisiți și deveniți antisociali, prin privarea completă de orice interacțiune cu exteriorul curții, care devine cam ca o închisoare în care trebuie să se resemneze să trăiască. Și cum e obiceiul la câini, dacă latră unul, este semnalul că se întâmplă ceva, și vor și ceilalți din zonă să afle și să fie informați despre ce este vorba.
Nevoia de viață privată este, fără doar și poate, o nevoie umană firească. Dar nevoia de anulare aproape completă a oricărei posibilități de conviețiuire, comunicare, interacțiune între vecini împiedică total orice idee de comunitate, creare de spirit civic, implicare în viața „cetății”.
Probabil că, în propria cetate, fiecare se crede stăpânul cerului și al pământului – închide poarta, zidește balconul, trage draperiile, izolează fonic tot ce se poate la interior și aruncă afară tot ceea ce nu îi mai folosește, așteptându-se, probabil, ca exteriorul să devină sigur, plăcut, frumos, civilizat și curat peste noapte, fără niciun fel de implicare directă.
Desigur, orice utopie are un final inexorabil, așa că acești cetățeni individualiști și neinteresați de ceea ce se află dincolo de poarta cetății lor, se trezesc în fiecare dimineață tot mai dezamăgiți, stresați, nemulțumiți de starea exteriorului – pe care de fapt l-au exclus complet din viața și preocupările proprii. Și uite așa casele-cetate devin granițe la propriu – cu porți de acces, coduri de intrare, personal de pază și protecție, reguli stricte de apărare contra incluziunii, participării, diversității, șanselor egale.
Auto-închisoare. Stat în stat. Începutul anomiei. Începutul sfârșitului social.