anul 2011 – Ce bine că nu există Dumnezeu! am exclamat exaltată, însetată de dulceața patimii care mă învăluia cu putere. Și ce bine că nu sunt ca ceilalți, bisericoșii și fanaticii, care nu-și pot face din plăceri extaze și care uită să se mai bucure. Niște plictisiți. Oameni goi și aspri. Oameni pentru care orice zâmbet înseamnă o piatră în plus de dus. Cine să-i mai și înțeleagă. Pun înainte crucea, de parcă ei înșiși se răstignesc. Și Hristosul ăla al lor, incapabil să făurească o lume mai bună. Minciuni de momit minți slabe și inimi seci.

anul 2014 – Cum pot niște oameni atât de inteligenți ca voi să creadă în Dumnezeu? întrebam șocată de un grupuleț fantastic de oameni vii. Vii întruotul. Nu-ncăpea în mine răspunsul la întrebarea asta. Nu puteam digera adevărul credinței acestor trăitori în Hristos. Cum e posibil ca într-un singur om să conviețuiască o minte sclipitoare și-un Dumnezeu imaginar? �...