Unul care crede că iubește este infinit mai puțin ridicol decât cineva care crede că gândește… Pentru că iubirea este întotdeauna o formă concretă a credinței, pe când gândirea care nu știe că și ea este un mod de-a crede nu este decât vanitate…
Reprezentativ la noi, azi, pentru vanitatea care nu vrea și (de aceea) nu poate afla că a gândi stă pe a crede este Gabriel Liiceanu. El știe, desigur, că 1 plus 1 fac 2, dar n-a cercetat niciodată de ce ar crede că vreo formă de rațiune a stabilit această ecuație. În realitate, Liiceanu crede doar în rațiune, dar pune întrebări care l-ar putea conduce dincolo de rațiune dacă ar crede cu adevărat în ele. De pildă: „Cum intră spiritul în lume?”. Nu admite altă traducere cu privire la „lume” decât aceea care trimite la lumea omului. Nici vorbă de lumea celorlalte regnuri. Prin urmare, nu află cum intră spiritul în lume și nici măcar cum și-a făcut loc în ceea ce considerăm a fi rațiune.
Doi ucenici liiceni au cerut unor prieteni ai filosofului să intre în dialog cu întrebările acestuia și a ieșit astfel un volum omagial. Doi invitați, Wilhelm Tauwinkl și Gheorghe Pașcalău, au răspuns editorilor cu texte care, da, onorează titlul volumului: „Muzica gândirii” (Editura Humanitas, București, 2022). Editorii au ales acest titlu cu gândul că răspunsurile invitaților vor fi ca instrumentele dintr-o orchestră.
Niciun invitat n-a avut prilejul să răspundă însă unei întrebări pe care Liiceanu o pune în prefața acestui volum: de ce medicul știe să spună ce face, iar filosoful nu prea știe? Întrebarea, dacă ar fi fost gândită până la capăt, ar fi ajuns acolo unde nici medicul (medicine man, șamanul, vraciul) nu știa să răspundă ce face. Vraciul știa să spună cum face (se punea în contact cu spiritul), dar nu știa să explice ce face spiritul în interiorul acestui contact. Nu declanșa un proces de gândire, asta știm, ci un proces de comunicare despre remediul care putea să redea unui pacient starea de sănătate.
Orchestra rațiunii nu mai poate cânta așa, iar dirijorii ei nu mai pot crede că astfel de cântece au intrat în lumea omului armonizate prin instrumente ale spiritului. Nu mai cred, în fapt, că spiritul are o realitate de sine stătătoare, dotată cu formele ei de conștiență.
Vraciul nu avea conștiența de sine a acțiunilor sale, dar ele aveau eficiență. Cum este, acum, instinctul mirosului la câini, de pildă, așa ar fi rămas „talentul” șamanilor de a comunia cu spiritul dacă n-ar fi avut loc evoluții în lumea regnului uman. A fost o vreme când tot regnul omenesc avea „talent” șamanic. Biblia numește vremea aceea Rai. Evoluția care a blocat șamanismul primordial a constat din faptul că etericul nostru s-a compactat pe corpul nostru fizic și i s-au închis porțile către spirit. Șamanii înșiși învățau tehnicile de comuniune cu spiritul în interiorul unei tradiții de inițiere.
„Profesorii” acelei tradiții încă aveau etericul deschis. Din lumea acelor „profesori” au apărut creatorii de religii.
Uimitor – în lumea celor care cred că gândesc – este să constați că nu clarifică faptul că înaintea religiilor a existat cunoașterea celor spirituale. Începând din secolul al XIX-lea, avem acces la urmele acestei cunoașteri în textele așa-zisei filosofii vedantine. Îi spunem filosofie tocmai pentru că nu are aspecte religioase. Cunoașterea protohindușilor s-a cristalizat prin clarvederea de tip șamanic, dar pe măsură ce instinctualul a fost înlocuit cu forme de conștientizare, această clarvedere s-a pierdut.
A gândi despre cunoaștere pornind de la filosofia grecilor apare, așadar, aidoma isprăvii acelora care ar descrie științele moderne ale naturii pornind de la Einstein, fără a mai ține cont că a existat o revoluție copernicană cândva.
Evoluția spirituală a regnului omenesc a îndepărtat „antenele” noastre de comuniunea de conștiență de sine a clarvederii și a adus în joc putința conștientizării lumii fizice. Prețul acestor evoluții nu a fost mic, dat fiind că una din „stațiile” conștienței dobândite este tocmai întunecarea ei prin maya faptului de a muri, ceea ce se întâmplă și prin „stațiile” care sunt simțurile corpului fizic – „stații” care nu mai prind în direct viul spiritual.
Ioan BUDUCA/ http://cotidianul.ro/
