Cine este AJC, organizația de lobby care-l decorează pe Iohannis în SUA: activism pro Israel, susținătoare a căsătoriilor LGBT a primirii migranților în Europa și a războiului anti Assad.
Președintele României, Klaus Iohannis, va primi luni seară, în
cadrul Forumului Global organizat de American Jewish Commitee
(AJC), distincția „Lights Unto The Nations”, primul popas din
cadrul vizitei americane a primului om al statului român.
American Jewish Commitee (AJC) – în traducere Comitetul
Evreiesc American, este o organizație înființată acum 110 ani la
New York de către magnatul american de origine iudaică Louis
Marshall. Inițial, AJC a fost fondată pentru protejarea drepturilor
evreilor din America și din întreaga lume, iar apoi a devenit o
susținătoare a înființării unui iudaic pe teritoriul Palestinei.
AJC, deși organizație non-sionistă, a susținut declarația de la
Balfour. Deși fondatorul acestei organizații de lobby – devenită
între timp una dintre cele mai puternice din lume, a fost un
conservator și a susținut mereu Partidul Republican, poziția AJC
s-a schimbat radical în ultimii 20-30 de ani.
Bunăoară, pe lângă apărarea legitimă a intereselor comunității
evreiești din SUA și din lume, AJC a devenit un think-thank care
s-a poziționat de partea stângă a politicii americane, susținând
principalele idei ale Partidului Democrat de peste Ocean.
Astfel, AJC s-a manifestat în favoarea intervenționismului
american, începând cu bombardamentul asupra Serbiei în cazul Kosovo
în 1999. AJC a finanțat apariția unei reclame în presa americană,
în care intervenția NATO asupra Iugoslaviei era lăudată și prin
care se cerea opiniei publice să aprecieze efortul aliaților.
Reamintim că intervenția NATO asupra Iugoslaviei a fost prima în
care organizația a atacat un stat suveran, fără ca acesta să fi
atacat unul sau mai mulți dintre membri organizației. După cum
ActiveNews a arătat într-o analiză aprofundată, intervenția din
Kosovo a fost declanșată cu ajutorul unei manipulări de proporții.
În 2017, omul răspunzător pentru declanșarea manipulării
„masacrului de la Racak”, americanul William Walker -pe-atunci
șeful Misiunii de Verificare din Kosovo(KVM), este un lobby-ist
plătit al Albaniei Mari, manifestându-se ca atare chiar
recent.
Deși au trecut aproape două săptămâni de la lansarea atacului
american asupra Siriei, lumea continuă să vorbească despre prima
decizie majoră de politică externă a lui Donald Trump. Mai puțin se
vorbește, însă, despre pretextul care a stat la baza deciziei,
respectiv atacul chimic de marți, 4 aprilie, ce ar fi fost realizat
de către regimul Assad.
Mai multe voci din Statele Unite, dar și din întreaga lume au
ridicat semne de întrebare asupra atribuirii „paternității” acestui
atac președintelui sirian Assad. Fără să insinuăm că acest atac ar
fi un „false flag”, trecem în revistă câteva astfel de operațiuni,
care din păcate și-au atins scopul, reușind să dea o justificare
implicării militare în războaie din diferite colțuri ale lumii(
evident nu ne vom referi la binecunoscut caz al armelor de
distrugere în masă ale lui Saddam Hussein sau la pretextele care au
dus la invazia Poloniei în Al doilea război mondial)..
1. În august 1990, Iraq-ul lui Saddam Hussein invada micuțul
stat al Kuweit-ului și ocupa aceasta țară, în urma unui război de
doar 2 zile. Intervenția liderului irakian a fost condamnată
aproape la unison de către marile puteri, iar odată cu trecere
timpului s-au înmulțit vocile care cerea o intervenție militară
împotriva regimului irakian pentru eliberarea Kuweit-ului.
Pe 10 octombrie 1990, o copilă de 15 ani, ce nu se prezenta
decât sub numele de Nayirah, a apărut în fața Comisiei pentru
drepturile omului din cadrul Congresului american, istorisind în
lacrimi scena în care soldații irakieni au intrat într-un spital
din Kuweit, au scos nou-născuții din incubatoare și i-au lăsat să
moară în chinuri.
Mărturia, ce a durat doar 4 minute, a fost difuzată pe ABC și
NBC, fiind urmărită de peste 35 de milioane de americani. Însuși
președintele Bush s-a arătat afectat de cele auzite, menționând
această mărturie de cel puțin 10 ori în următoarele săptămâni.
Mărturia fetei a fost determinantă în stârnirea opiniei publice
americane privind implicarea în conflictul din Golf, mai mulți
senatori americani declarând că au votat în favoarea intervenției
militare după ce au auzit-o pe Nayirah.
În consecință, pe 17 ianuarie 1991, o coaliție internațională
condusă de Statele Unite a lansat operațiunea „Furtună în deșert”
prin care Kuweit-ul a fost eliberat după patru zile de luptă.
La puțin timp după eliberarea Kuweit-ului, un reporter al ABC,
John Martin, anunța că a descoperit că e „aproape sigur că soldații
irakieni nu au furat incubatoare din spitale și nu au lăsat copiii
kuweit-ieni să moară”. Doar un an mai târziu, pe 6 ianuarie 1992,
New York Times publica un editorial în care anunța că de-acum
celebra Nayirah nu este alta decât fiica ambasadorului Kuweit-ului
de la Washington.
Mai mult decât atât, acesta a arătat că toată drama fusese
parte a unei operațiuni de Relații Publice, comandată de un
puternic comitet de lobby kuweit-ian intitulat „Cetățeni pentru un
Kuweit liber”. Firma de PR în cauză, „Hill și Knowlton” avea
legături strânse cu congresmanii Tom Lantos și John Porter, cei
care o aduseseră pe micuța Nayirah în fața Congresului și cei care
au decis ca numele să nu-i fie dezvăluit opiniei publice. În
paranteză fie spus, Tom Lantos a fost o veche cunoștință a
României, acesta fiind unul dintre principalii propagatori ai
tezelor conform cărora minoritățile etnice și religioase erau
persecutate de către București.
2. În 1992, cel mai violent conflict european de după al
doilea război mondial era în plină desfășurare pe teritoriul
Republicii Federale Iugoslavia. Conducătorii musulmani ai unuia
dintre statele componente ale acestei federații,
Bosnia-Herțegovina, au declarat unilateral independența stârnind
nemulțumirea unei mari părți a populației, respectiv sârbii
bosniaci. Pe 6 aprilie 1992, marile puteri recunoșteau actul care
încălca Constituția Iugoslaviei și declanșau practic revolta armată
a sârbilor bosniaci.
După câteva luni de război, ajutați de trupele fostei
(de-acum) Armate Federale Iugoslave, sârbii bosniaci reușesc
victorii după victorii, controlând acum mare parte din teritoriul
Bosniei și supunând capitala Sarajevo unui asalt nemilos.
Pe 8 august 1992, o echipă de jurnaliști a televiziunii ITN se
deplasează în Bosnia, lângă Trnopolje, unde filmează situația unor
refugiați musulmani aflați sub controlul autorităților sârbilor
bosniaci.
Din imaginile filmate, mass-media occidentală realizează niște
capturi, dintre care una va face înconjurul planetei. Astfel, pe 17
august, coperta revistei Time îl prezintă pe Fikret Alici, un
musulman ce pare să se afle în spatele unui gard de sârmă ghimpată,
semn ale unei tabere de concentrare (foto stânga în copertă).
Imaginea a devenit, cum am spune azi, virală și a fost
multiplicată în presa din toată lumea. Tabloidul britanic The Daily
Mirror a fost cel care a scris că tabăra respectivă este
asemănătoare cu taberele de concentrare naziste. În texul ce
însoțea fotografia, scria printre altele că „Imaginea captivilor
emaciați te hăituiește și îți amintește de fantomele nazismului”.
Sub articol trona sub-titlul: Ororile noului Holocaust.
Evident, ecourile internaționale au fost vehemente, mai ales
în Statele Unite și Germania, țări foarte sensibile când vine vorba
despre subiectul nazismului. De-atunci înainte, orice atrocitate
petrecută în fosta Iugoslavie putea fi pusă fără probleme pe seama
sârbilor, noii „naziști” ai Europei, împotriva cărora trebuia
intervenit. Din 1992 începând și până în 1995, implicarea NATO
împotriva sârbilor bosniaci a crescut exponențial, totul culminând
cu campania masivă de bombardamente din august, în urma căreia
musulmanii bosniaci au câștigat teren.
În 1997 însă, jurnalistul german Thomas Deichmann publica
articolul „Fotografia care a păcălit lumea”, în care analiza
reportajul ITV și arăta că faimoasa imagine cu Fikret Acici nu era
deloc ceea ce părea. Acesta a susținut, cu ajutorul unei analize
video, că nu era deloc vorba despre o tabără de concentrare, ci
despre o tabără de refugiați. Deichmann a arătat că jurnaliștii ITN
filmau din interiorul unui complex de clădiri, construit cu ani de
zile în urmă. Mai mult înlăuntrul sârmei ghimpate erau jurnaliștii
ITN, nicidecum refugiații prezenți la Trnopolje! De alfel, în jurul
acestui centru de colectare al refugiaților nu exista sârmă
ghimpată, ci doar în jurul unui hambar în care se aflau utilaje
agricole, situl de unde filmau cei de la ITN, Deichmann prezentând
hărți detaliate și fotografii în sprijinul afirmațiilor sale. Cei
de la ITN au dat în judecată publicația Living Marxism, care a
preluat materialul lui Deichmann, dar nu au contestat faptele
prezentate de jurnalistul neamț, ci intenția de a folosi reportajul
pentru a induce în eroare opinia publică, intenție pe care Living
Marxism nu a putut-o demonstra.
Jurnalista care a condus reportajul, Penny Marshall, a
declarat că nu a folosit niciodată expresia „tabără a morții”
despre complexul de la Trnopolie în materialul său, că a arătat
imagini cu soldați sârbi bosniaci care hrăneau persoanele aflate
acolo, dar și cum un copil vine de bună voie pentru a fi cazat în
tabără. Ea a deplâns faptul că mass-media s-a concentrat doar pe
secvența cu costelivul Fikret Alici, pentru a crea o imagine pe
care ea nu a intenționat niciodată să o perpetueze. Cazul a fost
analizat în cartea Body Horror: Photojournalism, Catastrophe and
War, scrisă de John Taylor.
3. În 1999, ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie se
pregătea să-și dea obștescul sfârșit. În 1998, conflictul dintre
forțele armate ale Iugoslaviei și rebelii albanezi din Kosovo
grupați sub steagul Armatei de Eliberare a Kosovo (KLA) se
acutizează. Incidentele armate dintre cele părți s-au înmulțit, la
fiecare atac al KLA, forțele iugoslave răspunzând pe măsură,
beneficiind de superioritate tehnică și numerică.
Deși rebelii albanezi au recurs la acte de sabotaj în care
civili au murit, dar și distrugerea unor situri culturale creștine,
numai răspunsurile violente ale trupelor sârbe au stârnit indignare
în Occident.
În octombrie 1998, NATO a început operațiuni aeriene limitate
asupra Iugoslaviei, în urma cărora s-a semnat un acord de încetare
a focului între cele două părți , acord care s-a prăbușit însă,
destul de rapid. Luptele s-au intensificat în decembrie 1998,
culminând cu uciderea primarului sârb din Kosovo Polje de către
KLA. Acțiunea a determinat o reacție în forță a autorităților sârbe
asupra membrilor KLA. Evenimentele au sporit îngrijorarea
oficialilor occidentali, în special a celor americani, existând
numeroase voci care cereau o intervenție militară – încă una, în
Iugoslavia.
Pe 15 ianuarie 1999 a avut însă, loc, masacrul de la Racak, un
sătuc cu populație majoritar albaneză din centrul provinciei
Kosovo. Mai precis, Misiunea de Verificare din Kosovo (KVM) – o
forță de observatori neînarmați ai OSCE, a primit un pont cum că în
satul Racak, civilii sunt uciși de forțele sârbe. Ajunși la fața
locului, observatorii KVM nu pot intra în sat din cauza luptelor
dintre celor două tabere, reușind să pătrundă în sat abia a doua
zi. Aici, acompianiați de jurnaliști străini, observatorii
descoperă 40 de cadavre în sat și în jurul acestuia. Imediat, șeful
KVM, americanul William Walker a postulat faptul că este vorba
despre o „atrocitate” care este „o crimă împotriva umanității,
aproape”. Fără să existe niciun fel de investigație sau autopsie,
Walker a acuzat imediat autoritățile sârbe pentru moartea celor 45
de persoane. (Ulterior se descoperise că alte 5 cadavre fuseseră
recuperate de către familiile victimelor). Așa cum era de așteptat,
declarațiile au pus jar pe foc lumea occidentală, care a denumit
imediat incidentul „Masacrul de la Racak”. Incidentul a fost
factorul declanșator al ofensivei NATO asupra Iugoslaviei, chiar
dacă între timp au avut loc și negocierile de la Rambouillet,
rămase fără rezultat.
La doar două luni de la evenimentele de la Racak, NATO începea
campania de bombardamente asupra Iugoslaviei, stat suveran,
introducând totodată și conceptul de „război umanitar”.
Ceea ce nu s-a spus despre morții de la Racak este că cele 40
de cadavre au fost autopsiate de către două echipe distincte. Dacă
echipa sârbo-belarusă a concluzionat – așa cum era de așteptat, că
majoritatea celor 40 de victime nu prezintă semne ale execuției și
că mutilarea a intervenit post-mortem pentru a se fabrica imaginea
unei execuții, mult mai interesant este raportul echipei desemnată
de Uniunea Europeană, condusă de finlandez Helena Ranta. Aceasta
și-a făcut publice concluziile preliminare cu doar 8 zile înainte
de declanșarea atacului de către NATO.
Acestea arătau, în principiu, „că nu există dovezi cum că
victimele erau altceva decât civili”. Totuși, într-un comunicat de
presă, Dr Ranta și-a exprimat opinia că „investigațiile
medico-legale nu pot răspunde la întrebarea dacă a fost sau nu
vorba despre o bătălie între insurgenți și poliție”, precizând
totuși că nu s-au găsit muniții în buzunarele morților.
Raportul oficial al echipei finlandeze nu a fost niciodată
făcut publicității, ci doar un sumar al său, în 2001, la peste doi
ani de la evenimente. În 2008, Dr. Ranta a declarat că a fost
presată să-și modifice raportul de către William Walker – cel care
proclamase masacrul, dar și de către Ministerul Afacerilor Externe
din Finlanda, pentru a-l face mai „explicit”.
În ediția din 21 ianuarie 1999, sub semnătura lui Christophe
Chatelot ziarul francez Le Monde punea niște serioase semne de
întrebare asupra versiunii oficiale a NATO asupra evenimentelor de
la Racak, arătând că luptele din sat fuseseră făcute publice chiar
de autoritățile iugoslave, aceștia chemând reporteri de la
Asociated Press pentru a filma operațiunile militare împotriva KLA.
Ajunși la fața locului, reporterii au găsit satul părăsit, dar sub
tirul luptătorilor KLA care-l înconjurau. Jurnaliștii francezi s-au
întrebat cum a fost posibil ca polițiștii sârbi să strângă 40 de
bărbați, să-i conducă la locul execuțiilor, și să-i execute în stil
mafiot, totul sub tirul necruțător al KLA.
Întrebări care au rămas fără răspuns, dar ceea ce este cert e
că acum Kosovo găzduiește pe teritoriul său cea mai mare bază
americană din Europa.
Revenind la AJC, mesajul publicitar plătit din 1999 apărut în
New York Times pe 18 aprilie, suna astfel: „Când istoria va întreba
cine a stat în calea răului din Kosovo, răspunsul va fi
NATO”.
Tot pe plan extern, AJC este o susținătoare ferventă a unei
intervenții americane în Siria, cerând de mai multe ori
îndepărtarea președintelui Bashar Al Assad pe care-l consideră un
dictator.
În consecință, nu ar trebui să fie o surpriză că AJC a
încurajat public statele europene, dar și SUA, să accepte mai mulți
migranți pe teritorii, denunțând „vocile populiste și
naționaliste”, precum premierul maghiar Viktor Orban.
În timp ce face apel la educarea și integrarea migranților în
spiritul valorilor democratice și al pluralismului „cu atenție
specială acordată drepturilor minorităților și femeilor”, AJC
admite că „națiunile europene au eșuat în încercarea de a absorbi
și accultura migranți, ceea ce, în schimb, a dus la creșterea
radicalizării unei părți a comunității musulmane”!
Legăturile foarte puternice ale AJC cu Partidul Democrat din
SUA – principalul opozant al lui Donald Trump, sunt demonstrate și
de politicile pe plan intern.
În secțiunea „Politică Națională” de pe siteul organizației,
la capitolul „Ce spun alții despre noi”, vasta majoritate a celor
care sunt citați sunt membri ai Partidului Democrat, în frunte cu
soții Bill și Hillary Clinton. Cea mai notabilă excepție o
reprezintă fostul președinte Ronald Reagan, dar este relevant că
citatul atribuit a fost rostit la sfârșitul anilor ’80!
De asemenea, AJC a susținut puternic legalizarea căsătoriilor
între persoane de același sex, organizația emițând un document
oficial în acest sens încă din octombrie 2012. Acest deziderat a
fost realizat sub mandatul președintelui democrat, Obama, în
2015.
AJC Resolution Supporting Marriage Equality
|
Unul din membrii de bază ai staff-ului Obama, fosta diplomată
Victoria Nuland, este unul dintre vorbitorii la gala la care va
participa și președintele Iohannis. Interesant este că Victoria
Nuland va vorbi participanților la secțiunea „Lobby-ul AJC în
acțiune”, ceea ce sugerează cunoștințele fostei asistente a
secretarului de stat pentru Afaceri Europene și Euroasiatice despre
subiect, dar și convergența pozițiilor AJC și ale Departamentului
de Stat – din mandatul Obama, în ceea ce privește politica externă
a SUA. Atât Victoria Nuland cât și soțul ei, Robert Kagan, au
susținut-o deschis pe Hillary Clinton la ultimele alegeri.
Având în vedere toate acestea, este clar că având susținerea
AJC, președintele Iohannis este o personalitate de luat în seamă de
către președintele Trump, dar este clar că șeful statului român nu
face parte dintre aliații politici ai actualei administrații
americane.
Premiul pe care-l va primi președintele Iohannis, „Light Unto
the Nations”, a mai fost primit printre alții de către Angela
Merkel, fostul președinte american Bill Clinton sau fostul
președinte francez Nicolas Sarkozy. Denumirea provine dintr-o
expresie folosită de profetul Isaia în Vechiul Testament, la
capitolul 49, paragraful 6 și este tradusă prin „Lumina
popoarelor”.
Din categoria:Politica
