În lunile din urmă, România este scena unei grave neînțelegeri. Zeci de inși neinformați, care cred fanatic că statul existent ar fi de drept și s-ar afla în pericol, se scot pe străzi. În vreme ce ministerul de resort încearcă corectarea unor legi, iarăși „specifice“, care lasă oamenii la cheremul unor procurori incapabili să priceapă drepturile și al unei justiții puțin spus instrumentate. Lupta irosește energii în cauze prost lămurite.

Evaluarea emfatică, pusă în circulație, a stării statului de drept din România actuală nu are suport. În fapt, este un stat în care nedreptățile și abuzurile sunt la tot pasul. Și dacă ar fi un singur abuz, ar fi caz de alarmă. Pentru cei care mai au îndoieli, menționez aici doar două fapte.
Este de luat aminte mereu că nici o țară – SUA, Cehia, Ungaria, Olanda, Israel și oricare alta – nu și-a lăsat vreun cetățean la mâna justiției din România. În măsura în care a putut, l-a ferit. Cine acceptă să fie judecat după legi discutabile, proceduri ce încalcă drepturi, penalitate luată ca scop în sine, avocați amenințați, juriști sumar pregătiți și șefi desemnați arbitrar?
Pe de altă parte, se pot citi cu profit reflecțiile vârfurilor justiției din diferite țări. Nu poți să nu admiri excelenta informare asupra practicilor la americani, tematizarea integrității la francezi, a îndoielii judecătorilor la italieni, a neliniștii morale la germani, a respectului de sine al justițiarilor la evrei. Se poate arăta măcar un articolaș al vreunuia dintre șefii justiției actuale din România care să probeze conștiință evoluată și cultură juridică? Nu vorbim de viziune, căci pare peste puteri!

Să intrăm însă în subiect. Oricine este interesat de libertăți și drepturi cetățenești știe că în urma noastră, ca ulterior născuți, este o istorie. Amintesc doar prevalența dreptului natural și, mai ales, adoptarea Declarației americane a drepturilor (Bill of Rights, 1791) și a Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului (1789). Pe umerii acestora stă statul de drept actual.
Prima declarație a avut ca sens obținerea independenței față de metropola britanică, a doua, înlocuirea acelui ancien régime plin de privilegii. Reconstrucțiile au avut accente diferite: eliberarea inițiativei individuale, în primul caz, reacția la statul privilegiilor, în cazul al doilea. Ele au avut repere diferite: acel bun-simț (common sense) despre care scria John Locke, respectiv acea pliere la natură pe care o inspirau fiziocrații. Împreună, cele două declarații – cum s-a observat de mult (Jürgen Habermas, Naturrecht und Revolution, 1963) – au înfăptuit „revoluția“, care a constat în „pozitivarea dreptului natural și realizarea democrației“. Scopurile lor rămân distincte: „Acolo pentru a elibera forțele spontane de autoreglare în acord cu dreptul natural, aici însă abia pentru a promova o constituție bazată pe dreptul natural, contra unei societăți depravate și a unei naturi umane corupte. (…) Acolo revoluția poate lăsa să lucreze pentru ea neîntreruptul egoism al intereselor naturale, aici ea trebuie să mobilizeze impulsuri morale“. În vreme ce oamenii din jurul lui Jefferson argumentau pentru a pune în față „interesele“ cetățenilor și a îngrădi puterea oricui, iacobinii lui Robespierre voiau să construiască puterea pe bază de „virtute“.
Din cauze complexe, la mijlocul secolului XIX, pe scena Europei a câștigat conceperea franceză a statului. Aceasta întreține o tacită moralizare a politicii, cu atuuri, dar și cu riscuri. În cadrul ei, s-a ajuns la o scindare cu consecințe durabile. Decidenții statului de drept i-au sancționat pe adepții radicalizării economice și sociale a drepturilor, iar aceștia din urmă au atacat vehement statul de drept. Europa a fost de atunci brăzdată de opoziția încrâncenată dintre apărătorii statului de drept existent și partizanii radicalizării drepturilor, care a generat conflicte majore.
Abia după Al Doilea Război Mondial părea că s-a învățat din erorile acelei opoziții. Drepturile economice și sociale nu au mai fost privite ca periclitare a statului de drept, iar statul de drept a fost recunoscut în calitate de condiție instituțională a libertăților și drepturilor. O conlucrare a abordărilor în cadrul democrației a fost, în principiu, acceptată.

Din nefericire, România actuală, asupra căreia reflectăm aici, revine în ultimele luni tocmai în punctul mort. Ea revine în condiții, în bună măsură, tot „specifice“: cu ipocrizia unor forțe de a postula că statul existent, în pofida nedreptăților, abuzurilor și eșecurilor evidente, ar fi de drept și cu deplina ignoranță în privința unui conflict de mult clasat.
Desigur că, prin Constituție (1992), țara a îmbrățișat – fapt de fundamentală importanță – tripartiția puterilor în stat și catalogul libertăților și drepturilor individuale din societățile libere. Numai că, între timp, și tripartiția și catalogul au fost subminate. De aceea, astăzi, apără cu adevărat statul de drept cei care propun reformarea lui prin ameliorarea legilor justiției și democratizare.
Această subminare a venit, în orice caz, din mai multe direcții (detaliat în Andrei Marga, Justiția și valorile, Ratio & Revelatio, Oradea, 2017). Amintesc aici doar două.
Tripartiția și catalogul funcționează optim, cum se știe, într-o societate cu oameni stăpâni pe viața lor, care dispun de autonomie a deciziei. În România însă, pământul de sub picioarele celor două a cam fugit deocamdată. La slăbirea bazei economice și instituționale a cetățeniei democratice au contribuit, pe rând, fie și indirect, privatizarea coruptă care s-a făcut și care a dus bunuri (nici acum inventariate și cercetate!) în mâini oculte, perpetuarea manipulărilor pe scară mare, excesul de desemnări personale în funcții publice (care a răsturnat raportul dintre „numiți“ și „aleși“!) și slaba calificare a „conducătorilor“ din ultima decadă.
La fuga pământului de sub picioare s-a adăugat o „invenție“ carpatică: se pot asigura, prin Constituție și legi ordinare, cele mai largi libertăți și drepturi, dar se poate ține sub obroc folosirea lor cu serviciile secrete. În această mentalitate, se poate proclama orice, căci regia din umbră contează! Atunci când convine calculelor unor forțe sustrase controlului public, serviciile mobilizează libertățile și drepturile contra statului sau, în alte situații, îndreaptă statul de drept contra drepturilor și libertăților. Acum se petrece mai ales a doua situație: tot felul de inși lipsiți de idei concrete, în Parlament sau oriunde, sunt puși în mișcare sub stindardul unui „purism civic“ (potrivit căruia „oricine este chemat de procurori este «penal», dacă nu chiar «infractor»“), fără echivalent în țări cu stat de drept, pentru a împiedica până și o modestă ameliorare a justiției propusă de ministrul de resort.

România atinge astfel un nou record trist. Aici, sfere de decizie sustrase controlului public au supraviețuit democratizării, atâta câtă este. S-a restabilit conflictul dintre stat de drept și drepturi de acum mai bine de un secol și jumătate. Se protestează pe străzi contra drepturilor, împotriva măririlor de salarii și pensii și pentru a consolida puterea „șefului“. Obsesia menajării acesteia este până și la unii „liberali“ mai mare decât preocuparea pentru libertăți.
La drept vorbind, nici în România statul de drept ca atare nu este în vreun pericol. Orice cetățean rezonabil vrea astăzi drept, mai curând decât arbitrar. Numai că, așa cum se vede, se poate îmbrățișa statul de drept într-un fel care face praf drepturile și dreptatea.
Dacă totuși este vorba despre pericol la adresa statului de drept, atunci acesta vine acum de la forțe care vor stoarce profit din lozinci precum „se distruge statul de drept“, „se anihilează lupta cu corupția“, „vine comunismul“, într-o situație istorică în care alternativele sunt cu totul altele. De altfel, aceste devize s-au mai folosit cu ani în urmă, iar azi se trăiesc rezultatele: împiedicată dinăuntru, de garnituri de personal tot mai necalificate, fie și sub eticheta luată în deșert a „tehnocrației“, România stă vârtos la coada Europei, cu cea mai mare emigrare de cetățeni în condiții de pace.
(Din volumul Andrei Marga, După globalizare, în pregătire pentru tipar) l

Soluția, și în România, nu este să contrapui statul de drept și drepturile. Nici „statul mafiot“, cum l-a numit creatorul său, dar nici „statul disciplinar“, pe care acele forțe îl întrețin în imaginația lor săracă, nu sunt soluții. Abia ieșirea din fetișuri de stări și de persoane face loc acestora.
Să ne înțelegem. Este normal să reacționezi la derapajele autorității, ale oricărei autorități. Numai că disidența central-europeană de odinioară, luată azi ca model, a apărat statul de drept și drepturile împreună. Din experiența ei ar fi de învățat nu pe bucățele, ci în întregime. Altfel, clonele de pe străzile României de astăzi sunt doar un episod al anacronismului, care costă deja prea mult.