Primul pas a fost facut atunci cand femeia-mama, femeia-gospodina, femeia-sotie, a inceput sa fie stigmatizata, in contrast cu femeia-de-cariera, femeia-muncitoare, femeia-independenta-de-orice.

Dupa ce, timp de milenii, femeia a fost sufletul lumii, cea care face o casa sa fie un camin, brusc a fost detronata, si indemnata sa-si gaseasca o slujba. Si pentru ca, din toate partile, a vazut degete acuzatoare, indreptate spre cele care se incapatanau sa-si vada de caminul lor, femeia a abdicat de la tronul pe care Dumnezeu o asezase, si a inceput sa se duca la munca. Ma rog, SI la munca, pentru ca, in sufletul ei, nu a putut sa renunte, niciodata, la a fi mama, gospodina, sotie. Atata doar ca, intre orele de munca, si orele din noapte, cand tot muritorul doarme, a mai ramas asa de putin timp, incat tot ce a putut face, a fost sa devina mama, gospodina, ori sotie, cu program redus… Sau chiar deloc.

Un alt pas – nu stiu daca al doilea, sau daca s-a intamplat in acelasi timp cu abdicarea femeilor – a fost facut atunci cand copiii, din ce in ce mai des, au inceput sa-i indeparteze pe parintii ajunsi la varsta senectutii, si sa-i uite prin casele de batrani. Si uite asa, pe langa pierderea femeii-mama-gospodina-sotie, familia a mai pierdut inca un pilon fundamental: generatia bunicilor, adica pastratoarea experientei de o viata, sfatuitoare in momente de cumpana, si iubitoare de nepoti. Si in absenta lor, si a femeiilor-mame-gospodine-sotii, cei care au avut de suferit au fost, la inceput, copiii, si societatea, in ansamblu, atunci cand acei copii au crescut mari.

Si asa, datorita celor doi pasi anteriori, a venit, “firesc”, urmatorul… In primul rand, cu disparitia femeii-mama-gospodina-sotie, si eliminarea bunicilor din peisaj, au disparut si ce sapte-ani-de-acasa. Care casa??? Cea din care parintii pleaca la munca, dimineata, devreme, si se intorc seara, tarziu? Treptat, educatia a trecut din grija familiei, in grija statului. La cresa, gradinita, scoala, in afara de transmiterea de informatii din sfera cunoasterii, treptat a devenit un fapt comun transmiterea de valori si precepte morale, care in mod normal, ar fi trebuit sa fie transmise de familie. Dar noul sistem de invatamant, rebotezat sistem de educatie si invatamant, sau doar de educatie, nu avea/are cum sa transmita valorile familiei, nu are cum sa ofere modele comportamentale, si mai ales, nu are cum sa transmita valorile crestine, pentru ca scoala, laica prin definitie, nu este apta pentru asa ceva.

Ultimul pas, a fost declansarea unui adevarat dezmat reformator. Scoala, ajunsa in rol de uzurpatoare a rolului familiei in educatie, a fost trecuta prin tot felul de reforme, care au creat o generatie intreaga de inadaptati social, care cred ca totul este cuvenit lor, doar pentru ca ei cred asta. Cantitatea si calitatea informatiilor transmise copiilor a scazut, “dumbing-down”-ul a devenit cuvantul de ordine. Femeile, pentru ca tot ele raman in pozitia principala de responsabilitate in cresterea copiilor, au marsat la acest proces, si au acceptat ca scoala sa fie responsabila pentru tot. In fond, in loc sa te cheme dascalul la scoala, si sa-ti spuna ca plodul nu invata bine, pentru ca tu, parinte, sa iei masuri ACASA, este mai comod sa te duci la scoala, si TU sa fii cel care reproseaza, scolii, ca plodul nu invata. Rezultatul? Catastrofal: dascalii au inceput sa nu mai dea doi bani pe calitatea invatamantului, preferand, la randul lor, sa dea impresia ca totul merge bine, pana s-a ajuns la stadiul in care simpla participare la ore sa fie recompensata cu laude. Rezultatele? Neimportante, importanta este participarea…

In tot acest timp, cobai au fost copii. S-a experimentat, si se experimenteaza pe ei, fara discernamant. Experimentele, ca sa aiba sens, ar trebui sa fie validate de aplicarea lor in viata reala. In cazul invatamantului (ma incapatanez sa spun invatamant, nu educatie), o asemenea validare nu poate veni decat in decenii: copiii supusi unui experiment pedagogic – suna cam aiurea, nu-i asa, asocierea cuvintelor “copii” si “experiment”? – ar trebui urmariti dupa terminarea scolii, si comparate rezultatele obtinute de ei in viata, cu un alt grup, care nu a fost supus experimentului. Ideal, experimentul ar trebui sa cuprinda grupe multiple/zona culturala, si sa se desfasoare in toate culturile existente pe lumea asta. Pana acum, nu am auzit de o asemenea abordare, asa ca sunt complet impotriva ORICARUI fel de experiment facut asupra unor copii.

Atunci cand constati ca mergi pe un drum gresit, cea mai decenta solutie este sa te intorci la rascrucea unde ai pornit intr-o directie aiurea, si sa te gandesti, in primul rand, daca trebuie sa urmezi o alta directie. Daca da, tot de o minima decenta, de un elementar bun-simt, este sa stii unde duce acea directie, in care vrei sa mergi. Si daca nici o destinatie nu pare sa fie in regula, tot de bun-simt este sa te opresti. Chiar sa te intorci inapoi. In cazul subiectului asta, inapoi inseamna la revenirea la situatia – normala, dupa parerea mea – in care femeia-mama-gospodina-sotie, si bunicii, reprezentau sufletul familiei, si prin implicatii, al societatii. Femeia-de-cariera? Sigur ca poate exista asa ceva, atunci cand este vorba despre o adevarata cariera. Dar hai sa nu mai consideram orice fel de slujba, ca fiind deschizatoare de cariere… Inteleg vocatia pentru medicina, pentru invatamant, pentru magistratura, pentru cercetare stiintifica, sau pentru afaceri, dar de cate ori vad o femeie, muncind ca ospatar(ita), sofer(ita), sau intr-o alta pozitie similara, ma gandesc la absenta ei din principalul rol, pe care Dumnezeu l-a dat femeii: cel de femeie-mama-gospodina-sotie, cel de suflet al societatii…

Autor: Sorin Dumitru Dobrila

Sursa: Sorin Dumitru Dobrila