Copii eram noi amândoi,
Fratele meu și cu mine
Aveam vreo șapte ani – vioi!
Când a venit și el pe lume.
Ne despărțeau un timp aproape revolut,
N-am copilărit împreună;
Eu mergeam cu vaca la păscut
El se juca, gol, în țărână…
Tata aduse acasă un câine alb, flocos,
Căruia Hitler eu i-am zis pe nume…
De unde, oare, auzisem de criminalul fioros,
Încă de mic - nu știu anume!
De ce nu Stalin să-i fi zis?
M-a întrebat vecinul...
De teamă să nu fiu proscris,
Învățătoare ne spunea că eram „prieteni ” cu stalinul.
Și, Doamne ce liberi și voioși eram!
Pe când părinții vânați erau de colectivizare…
Hălăduiam pe câmpuri ca niște crai de neam!
Și-n Jijia, la scaldă, goi, ne bălăceam în soare.
Și nici măcar nu percepeam ce drame ei trăiesc!
Deși le vedeam chipul cuprins de teamă,
Și nouă ne părea că totul e firesc…
În vremea în care părinții noștri trăiau cumplita dramă.
Bunica ne spunea povești de somn
Și noi visam că eram eroii serii…
Eu citeam și cărți s-ajung din fiu de țărani, un domn!
Așa am fost prins în mrejele puterii.
Parcă împins de-acel daimon socratic
Elev la liceul militar am fost încazarmat,
Încă din clasa a -IX-a viața mi-a fost luată, ostatic
Să servesc patria și comunismul, înarmat!
Deși matur am rămas copil, în sinele, din mine
Și-adolescent visam la dragostea curată…
Mi-a fost dat să întâlnesc fata minune…
Și-am trăit povestea vieții cu „a fost odată”…
N-am cunoscut amenințarea relelor de-acum,
Când totul pentru copii e un pericol virtual,
Când joaca poate fi explozie și scrum!
Și viața se sfârșește tragic la spital!
Trăim fără de griji, deși săraci și goi,
Fără amenințări și fără postmoderne anxietăți,
Înregimentați în detașamente de pioneri-eroi,
Educați să fim proprietari de țară, fără proprietăți!
Nu știu dacă, copilăria mea!
A fost mai fericită decât a generației de azi,
Dar joaca liberă în natură avea…
Fericirea copiilor nomazi!
Autor: Vasile Anton Ieșeanu, luni, 20 decembrie 2021, Iași