Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.

Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl s...