Te regăsesc cum stai în colţ tăcută

parc-aşteptând ceva, dar nu ştiu ce

fără de zâmbet, fără nicio cută

şi fără ochii oglindiţi în cer

Stăm faţă-n faţă cu tăceri bolnave

de dragoste pierdută şi uitări

Îmbrăţişări nu-s nici măcar firave,

n-avem cuvinte şi nici frământări...

Şi mă întreb cu ce-am greşit noi oare

încât ne-am transformat în doi străini 

Cuprinși de gânduri prea tulburătoare,

Erupție de plâns și de suspin?...

Te-au luat de lângă mine fără veste

lăsându-mă să caut disperat

de parcă tu ai fost doar o poveste

şi nu ai existat cu-adevărat

Te-au prefăcut într-un obiect de artă

ce stă și tace-n sala de muzeu

crezând c-o să te-admire lumea toată

aşa cum te-am iubit cândva şi eu...

(tablou de Lidia Zadeh)