Într-o dimineață am hotărât că eu trebuie să țin o dietă. Pe drum spre job m-am oprit la un mega și mi-am luat de-acolo cele necesare regimului. Știam pe de rost ce-mi trebuie că doar colegele mele țineau Dukan de ceva vreme. Efectul la ele s-a văzut, păreau bine. Am zis că e ce-mi trebuie, mai ales că nu am răbdare deloc. Vreau să slăbesc acum, ieri dacă se poate.
Așa că preț de vreo 3 săptămâni am tot mâncat proteine cu grăsime zero plus ceva legume, dar puține. Eu voiam să slăbesc repede. Mă așteptau în șifonier niște rochii care trebuiau să-mi vină bine și vara bate la ușă și eu nu mă mai plăceam când mă uitam în oglindă. Între timp, somn puțin. Cum naiba să fac altfel față la 2 joburi, blog, copii, soț, viața mea agitată în general? Cafelele, cafele. Îndulcite cu stevia, dar tot cafele.
A mers bine un timp. Cântarul ținea cu mine, blugii noi cumpărați c-un număr mai mic intenționat intrau la fix. Eu mă bucuram și mâncam proteine.
Până într-o seară. O durere de cap se plimba alene de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și nu-mi dădea voie să fac nimic. A adus cu ea și niște amețeli, grețuri și o stare de legumă uitată în oală la fiert. O zi, două, trei. Am dat vina pe sinuzită în prima fază, dar nu putea fi ea. Doar știam cum sunt durerile ei, că de pe la 8 ani conviețuim. Atunci mi-am luat tensiunea. Mult mai mare decât anemicul 9 cu 6 cu care trăiesc de când mă știu și care mă ajută să-mi satisfac pofta de cafea la orice oră din zi fără să am palpitații. După vreo 2 zile de 13 cu 10 i-am scris doctoriței de familie, mărturisindu-i și de prietenia mea cu Dukan. În primul rând, mi-a zis las baltă regimul și să mă prezint la cabinet, ceea ce am și făcut. Erau deja trei săptămâni în care reușisem să slăbesc destul, dar am zis că până nu aflu de la ce sunt durerile de cap, fac o pauză.
Analizele de sânge au ieșit în limitele acceptabile, cu vreo 2 ieșiri mici în decor. Eu tot vegetativă, cu dureri de cap care nu mă lăsau să fac nimic. Nimic! Ba mă durea ceafa, ba prin laterale. Umblam pe stradă ca după o băută zdravană, doar că eu nu consumasem nimic altceva în afară de proteine.
În așteptarea programării la cardiologie, care era mult prea târziu, am cedat și m-am dus la camera de gardă de la un spital. Deja începuseră și durerile în capul pieptului, timide, dar care m-au speriat și pe mine și pe cei din jur. Noaptea mă trezeam din cauze durerilor de cap și nu mai știam ce să mai fac. Printre muștruluieli, cum că eu nu aveam ce să caut acolo, am fost consultată. La inimă nu aveam nimic, la cap nimic, la ochi nimic. Doctorița mi-a recomandat, tot certându-mă, un medicament pentru migrene destul de puternic.
A doua zi, pentru că nu mai rezistam de durere, am luat o bulină. A fost bine. După o săptămână simțeam că sunt vie. Am funcționat în parametrii normali.
Apoi a venit distracția cea mare. Dimineața m-am trezit cu o durere în capul pieptului moderată. Am plecat la birou, mi-am văzut de ale mele. Durerea apărea cu intermitențe. Nu mai puteam să mănânc nimic, de fapt mi-era și frică să nu mă doară și mai tare. Am plecat pe teren, aveam de făcut un interviu. După aceea, pe drum spre casă am cules fata și ne-am dus amândouă să-l luăm pe pitac de la grădiniță. Durerea în capul pieptului era din ce în ce mai puternică.
Când am ajuns acasă și m-am așezat pe canapea, am început să plâng. Nu știu de ce exact, dar simțeam nevoia să plâng. Aveam cumva senzația că am să fac atac de cord și copiii or să rămână singuri. Aveam în cap tot felul de scenarii, care mai de care mai groaznice. Când m-a sunat mama, am început să plâng si mai tare. Atunci mi-am dat seama că singură nu reușesc să mă calmez și l-am chemat pe domnul să mă ducă la spital. Amalia plângea și ea, Ale punea capul pe mine și-mi spunea: mami, eu iau dulelea ta! Mi-am făcut bagajele ca pentru internare, pentru că eram convinsă că mi se va întâmpla ceva cu adevărat rău și am lăsat copiii cu o vecină și am plecat la spital.
Aici, alte analize, ekg-uri, radiografii. Concluzia: episodul de plâns a fost generat de un atac de panică venit pe fondul durerilor din ultimele zile și al oboselii. Durerea în capul pieptului a fost dată de medicamentul pentru migrene, pe care l-am luat degeaba pentru că problema era de fapt că mi-am dat peste cap sistemul digestiv, în special bila, cu Dukan.
Concluzia venită în urma concluziei: sunt o fraieră (asta ca să fiu blândă cu mine)! Eu care am scris sute, dacă nu mii, de articole despre alimentația sănătoasă, eu care povesteam despre echilibru și stil de viață, eu care…Dar nu au mai contat toate astea când mi s-a pus pata în dimineața aia că Dukan e calea spre măsura 38. Dar nu e. În consecință, am decis să procedez cum am mai făcut-o și altă dată când am sărit calul cu kilogramele, cu mai multă cumpătare, activitate fizică și optimism.
A, și să nu uit: am pus la loc toate kilogramele date jos, într-o săptămână în care am mâncat iar ce nu era permis de Dukan. Fără să trec pe la fast-food și să mă îndop.
Acum urmez un tratament cu medicamente ca să repar ce am stricat.
Am scris acest articol lung ca o lecție, din care fiecare învață de vrea. Sunt gata să-mi spuneți ce vreți, eu știu că am greșit. Sunt convinsă că nu sunt singura care și-a făcut rău cu o dietă aiurea. Aș vrea să mai aud și alte istorii de acest gen, poate ajutăm să nu mai repete și alții aceleași greșeli.