Putem găsi unele asemănări între Africa și România în ce privește statul de drept, statul paralel, protestele din stradă? Poate într-un caz din Burundi și cel de-al treilea mandat al președintelui Ion Iliescu, poate în crearea unor guverne paralele în stradă de către cei care au pierdut la urne, poate în apelurile făcute către Statele Unite. Însă cu siguranță nu în ce privește celeritatea justiției în cazul unui scrutin suspectat de fraudă.

Luna septembrie a adus o premieră pentru politica și justiția africane, un fapt rarisim și în lumea occidentală: Curtea Supremă din Kenya a anulat votul pentru alegerea președintelui țării, pe motiv de „iregularități și ilegalități ale Comisiei Electorale în organizarea și desfășurarea scrutinului.“ Decizia a fost luată după o contestare a votului din primul tur, venită din partea opoziției de centru-stânga și a candidatului Raila Odinga, fost premier, care a reclamat că a fost creat un algoritm pentru ținerea sa la 11% în spatele președintelui. El a obținut 44,94% din voturi, iar președintele în funcție, Uhuru Kenyatta, a avut 54,17% din voturi. Curtea a sancționat fraudele săvârșite de către membrii supervizori, comunicarea de date false sau contradictorii cu cele înregistrate electronic cuprinse în procesele-verbale finale.

Absenți la urne, prezenți la proteste

Înaintea repetării votului, pe 26 octombrie, președinta Comisiei Electorale și-a demisia și a fugit în SUA, invocând riscuri la adresa securității sale. Scrutinul a fost câștigat din nou de președintele în exercițiu, cu marea diferență că la primul vot prezența la urne a fost de 85%, iar la al doilea, de doar 38% (electoratul opoziției nu a ieșit la vot). Criza politică se prelungește. Cu șanse minime de a mai obține din partea justiției încă un scrutin, învinsul a mers în SUA și a vorbit la Centrul pentru Studii Strategice Internaționale din Washington, unde l-a criticat pe ambasadorul american la Nairobi, cerându-i să facă presiuni pentru încă o repetare a alegerilor.

Între timp, liderii politici care au pierdut alegerile au anunțat că vor înființa un fel de guvern paralel, o așa-zisă Adunare Populară din care să facă parte nu numai politicieni, ci și ONG-uri, lideri din diverse sectoare ale economiei, șefi de sindicate, ai organizațiilor de tineri și de femei. Prima acțiune a acestui for va fi o analiză a situației în care rivalii politici au adus țara, urmată de elaborarea unor soluții pentru redresare, un soi de „program de țară“ venit dinspre mediul de afaceri, ONG, femei, tineri, lideri ai cultelor. Scopul final – revizuirea Constituției.

Președinți vs. Constituții

Trecem de partea cealaltă a continentului african, în Liberia, unde la începutul acestei luni Curtea Supremă a urmat modelul brevetat în Kenya și a amânat turul al doilea al prezidențialelor, în urma unor acuzații de fraudă aduse Comisiei Electorale (buletine de vot false, procese verbale falsificate). Primul tur a fost câștigat de George Weah, fostul mare fotbalist de la AC Milan și AS Monaco, care a mai candidat de două ori pentru funcția de vicepreședinte al Liberiei.

Evenimentele din Liberia și în special cele din Kenya au fost interpretate în Vest drept o victorie mare și nesperată a constituționalismului în fața prezidențialismului în Africa. Ce a însemnat până acum victoria prezidențialismului? Un exemplu este Burundi, 2015 – președintele a candidat și a câștigat un treilea mandat (interzis de constituție), considerând că primul mandat nu intră la socoteala, căci fusese ales de Parlament, nu prin vot direct. Judecătorii constituționali, amenințați, i-au dat dreptate. Atunci, ambasadoarea SUA la ONU și-a exprimat îngrijorarea față de protestele din Burundi şi a mai spus că decizia Curţii Constituţionale nu a fost imparţială.

Când democrația e formă fără fond

În 2015, la apogeul crizei migrației, în presa franceză era publicat un strigăt venit din Africa, acolo unde guvernele sunt legitimate nu de corectitudinea alegerilor, ci de cât de profitabile sunt pentru interesele SUA, Marii Britanii, Franței sau Chinei. Analistul camerunez Yann Gwet implora atunci puterile occidentale să nu mai insiste pe edificarea statului de drept în Africa, pe lupta anticorupție și alternanța la putere, care nu sunt decât forme fără fond în lipsa unei „comunități de destin“. „Raymond Aron avea dreptate când spunea că «Istoria este tragică». Ea nu are de-a face cu tendințele unei epoci. Nu se ocupă de justiție și corupție. Nu este «politically correct». Ea își urmează implacabil cursul și îi pedepsește constant pe naivi și pe amatori“, scria camerunezul.

„Crocodilul“ și puciul din Zimbabwe

Să mergem și în sudul Africii, în Zimbabwe, un stat aproape la fel de tânăr ca și regimul democratic din România. În noaptea de marți spre miercuri, dictatorul Robert Mugabe a fost pus sub arest la domiciliu în urma unei lovituri de stat militare. Mugabe, 93 de ani, a condus țara ca premier și apoi președinte, începând de la recunoașterea independenței, în 1980. Motivul aparent al puciului a fost decizia lui Mugabe de a-l destitui pe „Crocodil“ pentru a-i deschide calea spre putere lui „Gucci Grace“. „Crocodilul“ era vicepreședintele loial al lui Mugabe, Emmerson Mnangagwa (75 de ani), considerat drept succesorul indubitabil la putere. „Gucci Grace“ este prima doamnă, Grace Mugabe (52 de ani), cunoscută pentru adevăratele „safariuri“ de milioane de dolari prin capitalele modei. Balanța a fost înclinată de comandantul armatei, generalul Constantino Chiwenga, care a denunțat arestarea „Crocodilului și a preluat puterea. Însă câștigătorul aparent nu este cel din urmă, ci ministrul Apărării, Sydney Sekeramayi, care urmărește să devină vicepreședinte și succesor al lui Mugabe. Armata a și precizat, de altfel, că nu este vorba despre o lovitură de stat tipică – Mugabe „este în siguranță“, miza fiind succesiunea sa.