Atunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.
Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.
În jurul anului 2500 î.Hr., egiptenii au început să fabrice suluri din papirusul care creștea prin toată delta Nilului. Ei cojeau fibre din plante, împleteau fibrele și le umezeau ca să stoarcă seva. Rășina lipea fibrele într-o coală, ciocănită apoi ca să formeze o suprafață de scris netedă și albă, nu foarte diferită de hârtia pe care o folosim noi astăzi. Până la douăzeci de coli erau lipite la capete în suluri lungi, iar acestea, ca și mai timpuriile tăblițe de lut, erau câteodată aranjate în serii numerotate. Flexibile, portabile și ușor de depozitat, sulurile ofereau avantaje considerabile față de mult mai grelele tăblițe. Grecii și romanii au adoptat sulurile drept formă primară a mediumului lor de scriere, deși pergamentul, făcut din piei de capră sau de oaie, a înlocuit până la urmă papirusul ca material preferat în fabricarea lor.
Sulurile erau scumpe. Papirusul trebuia să fie adus din Egipt, iar transformarea pieilor în pergament era o treabă care consuma timp și cerea o oarecare pricepere. Pe măsură ce scrisul a devenit ceva mai obișnuit a crescut cererea pentru o soluție mai ieftină, ceva pe care școlarii să poată lua notițe și să scrie compuneri. Nevoia a stimulat dezvoltarea unui nou dispozitiv de scriere, tăblița de ceară. Consta într-un simplu cadru de lemn umplut cu un strat de ceară. Literele erau scrijelite în ceară cu un nou tip de stilus care, pe lângă vârful ascuțit pentru scriere, avea un capăt bont pentru a șterge tăblița de ceară. Deoarece cuvintele puteau fi șterse cu ușurință de pe tăblițe, școlarii și alți scriitori puteau să le utilizeze întruna, ceea ce le făcea cu mult mai ieftine decât sulurile. Deși nu era o unealtă prea sofisticată, tăblița de ceară a jucat un rol major în transformarea scrisului și cititului din meșteșuguri specializate, formale, în activități neoficiale, cotidiene – oricum, doar pentru cetățenii știutori de carte.
Tăblița de ceară a fost importantă dintr-un alt motiv. Atunci când anticii doreau un mod ieftin de depozitare sau distribuție a unui text lung, ei legau câteva tăblițe cu o fâșie de piele sau de pânză. Aceste legături de tăblițe, populare în felul lor, au servit drept model pentru un meșteșugar roman anonim care, la scurt timp după Hristos, a cusut mai multe coli de pergament într-o pereche rigidă de dreptunghiuri din piele pentru a crea prima carte adevărată. Deși au trecut câteva secole până când cartea legată, sau codexul, a înlocuit sulul, avantajele tehnologiei trebuie să le fi fost clare chiar și primilor utilizatori. Deoarece un scrib putea să scrie pe ambele fețe ale unei file de codex, o carte necesita mult mai puțin papirus sau pergament decât un sul scris pe o singură față, reducând substanțial costurile de producție. Cărțile erau, de asemenea, mult mai compacte, ceea ce le făcea mai ușor de transportat sau de ascuns. Ele au devenit curând formatul preferat pentru publicarea primelor Biblii și a altor opere controversate. Cărțile erau și mai ușor de frunzărit. Găsirea unui anume pasaj, o sarcină incomodă cu un lung sul de text, devenea o simplă chestiune de a răsfoi înainte și înapoi un număr de pagini.
sursa: Nicholas Carr, Superficialii: efectele internetului asupra creierului uman, trad.: Dan Crăciun, București, Publica, 2012
