GREUTĂŢILE CERCETĂRII

Omul de astăzi – la fel ca toate entităţile vii de pe pământ – s-a format în urma unei evoluţii îndelungate. Antropogeneza reprezintă un proces îndelungat, constând în mai multe trepte şi impasuri.

Începuturile se pierd în negura de acum mai multe milioane de ani. Această distanţă imensă în timp îngreunează cunoaşterea realităţii. Una dintre probleme rezidă din faptul că, din cauza numărului lor redus, strămoşii noştri îndepărtaţi au lăsat puţine urme. Vestigiile lăsate de activitatea acestui mic număr de indivizi au apărut întâmplător din adâncul peşterilor, din mlaştini, sau din straturi de rocă şi pietriş, în urma unor lucrări ce aveau ca scop transformarea peisajului. Din acest motiv nu avem o imagine clară, de necontestat despre preistorie. Cunoştinţele noastre fragmentare pot fi schimbate fundamental datorită unei noi descoperiri sau a unei noi interpretări date unei descoperiri mai vechi, aşa cum s-a întâmplat deseori în ultimele decenii. Însă cercetarea, depăşind piedicile şi erorile, ajunge tot mai aproape de realitate.

Viaţa din preistorie poate fi reconstituită doar prin colaborarea a numeroase ştiinţe. Arheologia, prin săpăturile efectuate, aduce la suprafaţă urmele materiale, geologia stabileşte vechimea straturilor în care s-au făcut descoperirile. Cei care se ocupă de antropologiecercetează oasele, dinţii şi stabilesc transformările biologice, unele etape de dezvoltare, caracteristicile acestora. Prin identificarea oaselor animalelor de odinioară, paleontologia descoperă ce au vânat şi mâncat oamenii din vechime.

DESPRINDEREA OMULUI DIN REGNUL ANIMAL

Oamenii de ştiinţă presupun că mamiferele superioare şi omul au avut un strămoş comun. De- a lungul a milioane de ani s-au născut noi variante ale acestuia. Apariţia omului nu este rezultatul unui fenomen liniar: anumite specii au evoluat spre maimuţe, apoi spre maimuţe antropoide, iar numeroasele specii dispărute fără urmaşi semnalează liniile moarte ale dezvoltării.

Acum aproximativ 2 milioane de ani a apărut în estul Africii prima specie de umanoizi, pe care ştiinţa a numit-o Homo habilis (omul muncitor). Care a fost factorul determinant al acestei evoluţii? În lupta pentru supravieţuire fiinţele se adaptează la mediu, de exemplu la condiţiile de climă în schimbare, la floră. Homo habilis a posedat numeroase caracteristici care l-au diferenţiat de regnul animal şi i-au asigurat succesul adaptării. În comparaţie cu dimensiunile corpului avea o cutie craniană mare (aproximativ jumătate din creierul omului de azi), umbla în două picioare, realiza unelte simple (de exemplu, folosea pietre devenite ascuţite prin spargere) şi e de presupus că ar fi cunoscut şi focul.

HOMO ERECTUS

În urmă cu 1,5 milioane de ani a apărut în mare parte din Africa şi Eurasia şi a dispărut acum 300 000 de ani, o altă specie de umanoizi Homo erectus (omul vertical). Numele său provine dintr-o eroare ştiinţifică: la început s-a presupus în mod greşit că este prima specie cu poziţie verticală. Era mai solid decât predecesorii săi şi capacitatea cutiei sale craniene era mai mare. În mod sigur cunoştea focul, folosea mai multe tipuri de unelte din piatră. Trăia în grupuri mai mari, într-o aşezare puteau trăi şi 50 de indivizi. În această perioadă a crescut ritmul evoluţiei datorită realizării de unelte, a vânătorii şi a adaptării la condiţiile mai vitrege provocate de o nouă glaciaţiune.

OMUL PREISTORIC

Urmele omului preistoric sau neanderthalian au fost descoperite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, pe măsura evoluţiei ştiinţei, au fost interpretate în mai multe feluri.

La început descoperirea din localitatea eponimă, craniul din Valea Neanderthal, a fost socotită ca reprezentând rămăşiţele unui soldat căzut într-un război recent. Apoi, a fost privit ca provenind de la un intermediar dintre Homo erectus şi omul de azi. În prezent, cercetătorii îl consideră a fi o variantă dispărută a omului de azi. Nici în prezent nu există unanimitate în privinţa stabilirii vechimii sale: a apărut în urmă cu 100 000 de ani (după alţii cu 400 000 de ani) şi a dispărut acum 50 000 de ani. Se presupune că a pierit sau s-a contopit cu strămoşul omului de azi. Zona principală de habitat a omului neanderthalian a fost Europa, vestul Asiei şi nordul Africii.

Craniul şi structura corpului se deosebesc mult de ale omului de azi. Craniul se distinge prin înălţimea redusă a calotei, partea posterioară puternic reliefată, frunte fugindă, arcade proeminente imense, maxilare puternice, lipsa bărbiei. Capacitatea cutiei craniene era mai mare ca a omului de azi. Era de statură joasă, cu membre masive, gât gros.

Comunităţile trăiau organizate în hoarde, se stabileau în peşteri. Vânau în grupuri, victimele lor erau atrase în gropi sau fugărite în prăpăstii. Activităţile lor mai complexe au determinat diviziunea muncii (bărbaţii vânau, femeile erau culegătoare). Un pas important l-a reprezentat apariţia vorbirii articulate. Morţii erau înmormântaţi în cadrul unui ritual, iar, pentru a-şi atinge scopurile, au apelat la vrăjitorie.

HOMO SAPIENS

În urmă cu aproximativ 300 000 de ani s-a dezvoltat din omul vertical strămoşul imediat al omului de astăzi, aşa-numitul Homo sapiens (omul raţional). Acesta a dispărut, dar acum aproximativ 30 000 de ani a apărut strămoşul omului de azi (Homo sapiens sapiens), al cărui craniu şi-a pierdut puternica reliefare din partea posterioară, a apărut bărbia, iar capacitatea craniană era în medie de 1500 cm3. Astfel s-a încheiat procesul de antropogeneză şi a început istoria omului de azi.

Oamenii care trăiesc în prezent constituie o singură specie. Însă, pe parcursul populării planetei, adaptarea la mediu a dus la formarea mai multor rase, care se diferenţiază prin culoarea pielii, structura corpului, statură. În prezent diferitele rase trăiesc amestecate, apariţia lor se poate lega însă de diferite continente: europoizii (Europa, vestul Asiei, nordul Africii), mongoloizii (estul Asiei, America), negroizii (Africa) şi australoizii (Australia).

Omul a dezvoltat mai departe uneltele (harponul, sapa din coarne de cerb), a descoperit arcul şi săgeata. Acestea au crescut eficacitatea vânătorii. Imaginea despre Lumea de Dincolo a devenit mai complexă, lucru sugerat de înmormântările în poziţie chircită.

Omul epocii paleolitice a realizat şi o serie de creaţii artistice, din motive de cult şi pentru plăcerea proprie. În numeroase peşteri au fost descoperite desene rupestre, picturi care reprezentau animale, scene de vânătoare. Aceste creaţii artistice minunate puteau servi la creşterea succesului la vânătoare, cum a dovedit etnografia a numeroase populaţii primitive. Cele mai frumoase urme ale artei preistorice, păstrate până azi, se găsesc în peşterile din sudul Franţei (Lascaux) şi Spania (Altamira).

Sursa – Szaray Miklos, Istorie 9 pentru liceu, Traducerea Dr. Bodo Cristina, Octatasi Hivatal, 2006