Ascute moartea gura coasei,pe ilău, în genunchi în lanul de vii,mărunţind ritmat cu ciocanul numele tău, ca şi cum dinaite l-ar şti.Scoate apoi de la brâu o cute,din căuşul cu apă fierbinte din râuşi-o conduce mângâind pe tăişarcuşul, ca pe-o jumătate de cruce…E mult până-n capăt, cât lanul se-ntinde.Ceru-i pârjol, fără urmă de norişi mândra aduce un coş cu merinde,întinde ştergarul la umbră-ntre