Pentru mine, fiecare început de an şcolar însemna o perioadă în care acordam o atenţie deosebită detaliilor, „curăţeniei” didactice şi mai însemna poftă nestăvilită de învăţare. Voi sări peste anii în care primeam ghiozdan, penar şi coperţi noi pentru cărţi şi caiete, adică anii din clasele mici şi vorbesc doar de cei în care eram rebeli cu toţii şi penarul vintage, ăla care păstra încă urmele lucrării de fizică de anul trecut, era mult mai atractiv decât unul nou care, deşi strălucea, nu-ţi spunea nimic, nu avea personalitate. Nu tu o formulă, nu tu un citat care, la nevoie, mergea şi la o lucrare de istorie ca să ia ochii profului, nu tu un ILY… şi o literă, oricare, în funcţie de obiectul adulaţiei, nu tu nimic. Nu mergea. La capitolul „caiete”, în schimb, nu era de glumă. Şi groase şi subţiri, şi mate şi română, şi aşa şi aşa, să…