Îmi stau pe tâmple muze albe.
Privesc în jur, a început să ningă.
Fiori albi mi se agață în păr ca niște fluturi beți de
lumină. În ziua asta gri plouă cu îngeri reci ce-și poartă frigul
pe transparentele aripi ca niște vise.
Din loc în loc Pământul și-a sfâșiat așternutul de
zăpadă și pare doar o existență neagră și străină.
Câțiva nori plumburii îngrămădesc cerul într-un colț
și timpul vrea cu orice preț să-și înghesuie gerul pe vârful
degetelor noastre.
Peste trupurile copacilor dezgoliți plutește tot mai
des ceața ca o respirație monotonă. Luna respiră prin faldurile
nopții un aer bolnav și înghețat iar stelele strigă captive din
spatele norilor un poem de Gerar.
