Minciuni și legitimare în construcția națională în Ukraina. Istoriografia ca întreprindere de stat: strategiile de legitimare ”științifică” ale OUN/UPA. Viktor Iușcenko președintele Ukrainei (în imagine) care i-a decorat în anul 2010 cu titlul de ”Erou al Ukrainei” pe criminalii de război Stefan Bandera șeful ”Organizației Naționaliștilor Ucraineni” (OUN-B) și al brațului său militar ”Armata Insurgentă Ucraineană” (UPA) responsabil pentru genocidul atroce a 100.000 de polonezi și a 70.000 de evrei între 1943-1944 și pe ofițerul SS ukrainean Roman Șuhevici comandantul șef al UPA care în anul 1943 a masacrat zeci de mii de polonezi. Unitatea ”Nachtigall” comandată de Șuhevici a luat parte la pogromurile din Lwow din anul 1941, a exterminat aproape toată inteligența evreiască și poloneză (de la cinci la șapte mii de oameni). Șuhevici și unitatea sa UPA au luat parte la distrugerea pe 22 martie 1943 a localității Khatyn din Belarus și uciderea locuitorilor.
De la independența sa, și mai ales de la președinția lui Viktor Iuşcenko, Ucraina a construit o nouă mare narațiune istorică, chemată să întemeieze măreția eroică a națiunii sale. Minciuna vine aici sub forma unei negări a caracterului multicultural al populației sale și, în ceea ce privește rolul Ucrainei în evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial, într-un revizionism alimentat de naționalism, propagandă dezvoltată anterior de o serie de intelectuali din diasporă.
Istoriografia ucraineană este aceea a unui neam tânăr, în plină construcție, a cărui istorie este discontinuă și strâns legată de istoria rusă, poloneză și, pentru anumite regiuni, austriacă, română, maghiară, cehoslovacă etc. De la obținerea independenței din 1991, istoricii s-au străduit să producă o mare narațiune a națiunii, urmărind-o în lipsa unei reale continuități cronologice, geografice sau statale, până la Rusia Kievenă, apoi la principatul Galiției, trecând apoi la cazacii zaporojeni. Cazaci, la cele două încercări de scurtă durată de a obține independența din 1918-1919 și, în cele din urmă, la războiul declanșat de Germania contra URSS în iunie 1941.
Această producție istoriografică a debutat la începutul anilor 1990 în ”leagănul naționalismului ucrainean”, la Lviv capitala vestului Ucrainei, înainte de a se extinde treptat în centrul țării și în capitala Kiev. În timpul președinției lui Viktor Iuşcenko (2005-2010) în special, a fost efectuată o recitire a istoriei de către cele mai înalte niveluri de putere, al cărei scop a fost, în fața vechii epopee sovietice a ”Marele Război Patriotic” , să creeze o narațiune a istoriei naționale bazată pe strategii de eroizare și victimizare numai a etnicilor ucraineni și de a ascunde componenta multiculturală a țării și să retragă ”eforturile de eliberare” și construcția statului ucrainean. Acest lucru nu a mers fără un anumit revizionism, în special în ceea ce privește perioadele întunecate ale istoriei, precum cel de-al Doilea Război Mondial.
Construirea unei narațiuni naționaliste galițiene în vestul Ucrainei. Din anii 1990, intelectualii și consilierii orașului din Lviv, capitala regiunii istorice Galiția (fostul Lemberg austriac, apoi Lwów polonez din perioada interbelică), s-au angajat să reinventeze trecutul regiunii lor. Denumirea ”Galiția”, care a căzut în desuetudine în epoca sovietică, a fost reinvestită cu o reactivare folclorică a mitului habsburgic (deschiderea unor cafenele ”vieneze”, mărci de produse alimentare care se referă la tradiția ”galițiană”). Acest particularism a fost exprimat în special prin revista ”Yi” (numită după litera ï, care deosebește alfabetul ucrainean de alfabetul rus), regizată de Taras Vozniak și finanțată de Fundația Heinrich Böll, care a apărat în anii 2000, o versiune blândă a naţionalismului local, dedicând mai multe probleme atât conflictelor, cât şi reconcilierii polono-ucrainene şi evreo-ucrainene. Voznyak vroia să lucreze pentru integrarea rapidă a Ucrainei în Europa și a susținut ideea de a face din Lviv ”Strasbourgul Europei Centrale-Est” și capitala culturală a unei Ucraine întoarse spre vest.
În această regiune, leagănul naționalismului ucrainean, rural și ucrainofon (spre deosebire de estul țării, care este industrial și rusofon), greco-catolic (spre deosebire de Orientul ortodox) și naționalist (spre deosebire de Est, care este cultural mai mult legat de Rusia), se trezesc fidelii OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni), mișcare ukraineană teroristă, fascistă, xenofobă și antisemită fondată în 1929 și ai filialei sale combatante UPA (Armata Insurgentă Ucraineană). UNA-UNSO (Adunarea Națională Ucraineană/Organizația Național-Socialistă din Ucraina), un partid naționalist fățiș pro-nazist, care s-a redenumit ”Svoboda” (Libertatea) după dizolvarea sa în anul 2004, iar zbirii săi cu cizme fluturând steaguri roșii și negre care evocă culorile naziste defilează în mod regulat la evenimente locale. Liderul său, Oleh Tiahnybok, ales și el deputat în 2002 în cadrul coaliției ”Ukraina Noastră” a lui Iuşcenko, a cărei susținător este, desfășoară campanii regulate cu sloganurile ”Ucraina pentru ucraineni” și ”Afară moscoviților și evreilor”.
De la alegerile locale din anii 2009 și 2010, ”Svoboda” a avut o influență decisivă în consiliile regionale din Lviv și Ternopil, în timp ce discursurile și temele naționaliste au câștigat dreptul de cetățenie în întreaga regiune. Mai ales că un anumit număr de deputați din fosta UNA-UNSO stăteau sub eticheta altor partide, precum Andriy Shkil, reales de mai multe ori deputat pentru Lviv în ”Blocul Iulia Timoșenko”. Această radicalizare a vieții politice locale și acceptabilitatea tot mai mare a tezelor naționaliste extremiste s-au tradus rapid în decizia consiliilor municipale din regiune de a redenumi străzile în cinstea naționaliștilor ucraineni din OUN/UPA și de a ridica monumente acestor lideri fasciști, implicați în curăţirea etnică a Galiţiei (masacrele polonezilor din 1942-1943 din Volinia şi Galiţia, precum şi colaborarea cu naziştii la anihilarea evreilor).
Astfel, Muzeul de Istorie al orașului Lviv a prezentat încă din anul 2006 o expoziție dedicată ”eforturilor de eliberare ale poporului ucrainean” care în realitate glorifică batalioanele”Nachtigall” și ”Roland”, formate din ucraineni recrutați de naziști, care au mărșăluit asupra Liovului în iunie 1941 purtând uniforma Wehrmacht-ului, și divizia ”SS-Galizien”, formată din voluntari ucraineni care au depus jurământul lui Hitler în 1943. Teoreticienii fascismului ucrainean, precum Dmytro Dontsov și liderii OUN /UPA, în special Stepan Bandera și Roman Shukhevych, doi fasciști și criminali de război notorii, sunt celebrați la Lviv ca figuri în căutarea independenței ukrainene. În special dezinformarea și negarea sunt modificările deliberate ale legendelor care însoțesc fotografiile istorice și exponatele: desemnările germane au dispărut în favoarea traducerilor ucrainene inofensive, iar termenul ”SS” a fost eliminat cu totul. Astfel, batalioanele ”Nachtigall” și ”Roland” apar acum sub denumirea de ”Divizia naționaliștilor ucraineni”, în timp ce divizia ”SS-Galizien” devine inofensivă ”Prima divizie ucraineană”, făcând să se creadă în existența unei armate ucrainene independente de naziști. Uniforma expusă a fost, de asemenea, curățată de dungi SS, cranii și însemne, în timp ce o mențiune cu litere mici indică faptul că este o ”reconstrucție”. Tot trecutul colaboraționist al Ucrainei este ascuns aici de vizitatori, pentru a face acceptabilă eroizarea criminalilor de război care au colaborat cu naziștii.
În același timp, are loc o adevărată invenție a istoriei eroice naționale, așa cum demonstrează complexul memorial inaugurat în anul 2007 la cimitirul Lychakiv din Lviv. Cu vedere la fostul cimitir al apărătorilor polonezi ai Lwów care au murit luptând cu separatiștii ucraineni în anii 1918-1919, autoritățile locale au construit un imens mausoleu, cu un set de stele comemorative ale ”luptătorilor pentru libertate” ai Ucrainei – cei din anii 1918-1919, apoi din anii 1941-1945 ca batalionul ”Nachtigall” si ”SS-Galizien”. Acesta din urmă este comemorat de un mormânt al soldatului necunoscut, singurul din lume dedicat unui soldat al SS!
Ca și în manualele de istorie recentă, se încearcă acreditarea ”datelor cheie” în construcția statului ucrainean: independența de scurtă durată din 1918-1919, apoi ”Legea din 30 iunie 1941”, prin care Yaroslav Stetsko , unul dintre liderii OUN apropiați de Bandera, a proclamat independența – o proclamație neașteptată anulată o săptămână mai târziu de naziști!
Urmând mai mult tradiția martirologiei, au fost ridicate memoriale pentru victimele persecuțiilor lui Stalin în fața închisorilor de pe străzile Zamarstynivska și Lonskoho, unde NKVD avea peste 3.000 de prizonieri împușcați în iunie 1941, chiar înainte de invazia germană. Etnicii ucraineni sunt arătați ca singurele victime ale stalinismului, în timp ce deportările și sovietizarea forțată au afectat în primul rând elitele poloneze și evreii. Mai mult, nicăieri nu sunt amintite pogromurile sângeroase din iulie 1941, săvârșite în special de miliție și naționaliștii ucraineni, care au provocat aproape 7.000 de morți la Lviv, tocmai pe terenul acestor închisori, și câteva zeci de mii în vestul Ucrainei.
În timp ce orașul Liov a fost pe bună dreptate caracterizat atât ca ”jungla memorială”, cât și ca ”palimpsest memorial” (palimpsest = scriere greu lizibilă datorită ștersăturilor și corecturilor) având în vedere valsul monumentelor care a însoțit numeroasele răsturnări de stat prin care a trecut, el este astăzi plasat sub semnul unei ucrainizare tot mai radicale și o politică de comemorare selectivă, chiar trunchiată deliberat.
Istoriografia ca întreprindere de stat: strategiile de legitimare științifică ale OUN/UPA.
Toate acestea nu ar fi fost posibile fără politica memorială condusă la cel mai înalt nivel al statului de la Revoluția Portocalie și de la alegerea președintelui Iuscenko. Acesta din urmă a dus pe tot parcursul mandatului său o politică de ucrainizare și naționalizare a țării care se bazează pe opiniile cercurilor diasporei ucrainene legate de OUN/UPA precum și pe cele ale neonaționaliștilor din Ucraina de Vest. Pentru a-și susține politica de construcție memorială, s-a dotat cu un aparat de stat: în 2005 a înființat Institutul pentru Memorie Națională, creat după modelul institutului omonim din Polonia, al cărui scop este diseminarea interpretării oficiale a istoriei. În primul rând, printr-o lege din 2006, Marea Foamete ucraineană a fost ridicată la rangul de genocid și orice negaționism în acest domeniu constituie acum o infracțiune împotriva legii. Holodomorul, numit adesea ”holocaustul”, înlocuiește genocidul evreilor în discursul oficial privind victimizarea. Sunt citate cifre fanteziste de până la zece milioane de morți ucraineni, în timp ce dimensiunea transversală a acestei Mari Foamete staliniste, care s-a extins la Volga și Kazahstan, este întunecată.
Dar este vorba mai presus de toate de întemeierea unui discurs eroic: din 2005, cu ocazia comemorărilor sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial, Iuşcenko îi pune pe picior de egalitate pe veteranii Armatei Roşii şi pe cei pe care îi numeşte ”luptătorii pentru libertate” ai Ucrainei. Acordă decorații veteranilor UPA, precum și acces la o pensie de veteran și îl reabilește pe Roman Șuhevici, șeful batalionului Nachtigall și al UPA, acordându-i titlul de ”erou al războiului” la sfârșitul anului 2007.
Trei instituții oficiale au colaborat sub președinția lui Iuscenko în întreprinderea de spălare a banilor a OUN/UPA: Institutul pentru Comemorare Națională, Centrul pentru Studierea Mișcării de Eliberare, înființat în 2002 la Lviv și condus de istoricul Volodymyr Viatrovytch, și mai ales SBU, Serviciul Securității Statului, care a înlocuit KGB-ul și i-a moștenit arhivele, asupra cărora deține monopol. Cele trei instituții se susțin și se coroborează reciproc, funcționând datorită unei rețele de tineri istorici dedicați cauzei OUN/UPA. Viatrovytch este unul dintre cei mai activi: în 2006, a publicat o carte bazată pe citate trunchiate care neagă orice antisemitism în cadrul OUN10; în 2007, a încercat să reabiliteze memoria batalionului Nachtigall urmărind ”legenda din jurul lui Nachtigall”, adică acuzația de masacre, în special pogromuri, la o încercare sovietică de destabilizare a guvernului Adenauer în anii 1960. Oleksandr Ishchuk, un alt tânăr istoric care lucrează în arhivele SBU, a scos la iveală un text care ar fi scutit OUN de orice implicare în pogromuri: conform acestei ”cronici” din 4 iulie 1941, Gestapo-ul i-ar fi invitat pe ucraineni să comită unul la Lviv, dar OUN le-ar fi interzis membrilor săi să participe. Cu toate acestea, potrivit istoricului ucrainean-american John-Paul Himka, acest document, la fel ca multe altele, a fost scris probabil după 1943, într-o perioadă în care organizația, simțind că valul se schimba, a dat ordin să redacteze și să modifice arhivele sale. pentru a da impresia că germanii și sovieticii erau vinovați de acte antisemite, și nu ucrainenii.
Pentru mai multe detalii, a se vedea Grzegorz Rossolinski-Liebe, ”Celebrating Fascism and War Criminality in (…)
Trebuie amintit că, de zeci de ani, o vastă activitate de propagandă a fost desfășurată de ideologii din cercurile de imigranți ucraineni, în special din Canada, Anglia și Germania, care își propune să prezinte istoria OUN/UPA ca fiind aceea a democrației, pro -Organizaţii occidentale, chiar filo-semite. Printre cei mai cunoscuți, Mykola Lebed’, fost lider al OUN și fondator al UPA, recrutat de CIA (care nu s-a opus încorporării foștilor naziști și fasciști), ale cărui arhive au fost recent transferate la Institutul Ucrainean de la Harvard, a distrus și a redactilografiat toate originalele din anii războiului, efectuând astfel falsări la scară largă; echipa s-a adunat la Toronto în jurul veteranului UPA Petro Potichnyj a publicat, la rândul său, în lunga serie de volume Litopys UPA cronicile (cu atenție redactate de orice mențiune de antisemitism) ale UPA. Ca să vorbim despre Franța, să-l amintim pe Volodymyr Kosyk, doctor în istorie la Universitatea Paris Sorbona (!) și vicedirector al Universității Libere Ucrainene din München, autor al unei cărți apărute în 1986 la Paris, ”L’Allemagne national-socialiste et l’Ukraine”, care reușește isprava de a nu conține niciun cuvânt despre colaborarea sau distrugerea evreilor din Ucraina. Să-l cităm și pe Petro Myrtchuk, un fost membru al OUN, ale cărui pamflete naționaliste revarsă antisemitism primar. Nu există nicio ezitare în a recurge la mistificare pentru a prezenta UPA ca filosemită: astfel, același Myrtchuk publică pseudo-autobiografia lui Stella Krentsbakh, o evreică ucraineană care ar fi trebuit să supraviețuiască la UPA, text care s-a dezvăluit a fi un fals, dar rămâne frecvent citată.
În urma acestei lucrări a diasporei, în Ucraina sunt organizate publicații și simpozioane pentru a demonstra că ucrainenii și evreii luptau cot la cot împotriva totalitarismului și a regimului comunist și că atrocitățile semnalate de martorii evrei ar fi realitatea să fie opera KGB-ului, care ar fi trimis agenți sovietici deghizați în ucraineni să omoare evrei!
În sfârșit, în decembrie 2008, directorul Institutului pentru Memoria Națională, Ihor Ioukhnovskyi, și-a înhămat istoricii la cea mai grea sarcină: reabilitarea însuși liderului OUN, extremistul fascist Stepan Bandera. În acest scop, Iuşcenko a desecretizat în ianuarie 2009 un nou lot de documente privind OUN/UPA păstrate la SBU şi, la sfârşitul lui ianuarie 2010, chiar înainte de a părăsi puterea, i-a acordat lui Bandera titlul de ”erou al Ucrainei”. Între timp, istoricii s-au întrecut pentru celebrarea noului erou, atât de mult încât dezinformarea, manipularea surselor, negarea Holocaustului și chiar legitimarea masacrelor ajung să câștige dreptul de cetățenie, inclusiv în cercurile academice. Volumul ”Strasti za Banderoiu”, publicat în anul 2010 de un grup de istorici – printre care Tarik Amar și Yaroslav Hrytsak din Lviv – mărturisește rătăcirile vremii, care juxtapune fără comentarii texte de ideologie pură. lider şi altele, mai nuanţate. Oferind un forum și o platformă respectabilă pentru acest tip de opinie antidemocratică, cei doi istorici din Lviv, ei înșiși moderatori, susțin și legitimează, din păcate, un discurs xenofob și periculos.
Preşedinţia Iuşcenko, un trecut greu de şters? Dorind să ancoreze identitatea ucraineană într-o narațiune eroică bazată pe fapte de arme și să reabiliteze căpeteniile de război legate de OUN/UPA, Iuscenko a încercat să aibă narațiuni istorice impregnate de ideologie, naționalism etnic, xenofobie și să transforme personajele suspecte și criminale în eroi. Această încercare a eșuat, fie și numai pentru că jumătatea de est a țării, vorbitoare de limbă rusă și cu un trecut legat de partizanii sovietici și de Armata Roșie, a refuzat-o. Consiliile municipale ale orașelor precum Harkiv, Donețk sau Lugansk au reacționat ferm împotriva măsurilor prezidențiale, iar la Harkiv, Simferopol, Sumy etc. au fost ridicate în semn de protest monumente pentru victimele UPA, deoarece sunt multe și în Polonia. Prin urmare, politica memorială a lui Iuşcenko a împărţit ţara în două, a izolat Ucraina de vecinii săi şi de Europa şi a discreditat cercurile de cercetare şi academice ucrainene, subordonându-le în acelaşi timp instituţiilor de stat responsabile cu producerea unei versiuni guvernamentale a poveştii.
Cu siguranță, noul președinte, Viktor Ianukovici, a revocat titlul de erou al Ucrainei acordat lui Bandera și Șuhevici, a scos Marea Foamete de pe eticheta de genocid, i-a demis pe Iuknovskii și pe Viatrovici din funcțiile lor și a plasat institutele de cercetare și SBU sub autoritatea noii puteri. Totuși, aceste măsuri, de altfel și nedemocratice, nu șterg prejudiciul făcut în epoca președinției portocalii. Extrema dreapta face progrese puternice în Ucraina; rasism, antisemitism, xenofobie, care sunt desfășurate chiar și pe terenurile de fotbal, unde suporterii clubului Karpaty Lviv afișează steaguri naziste, răspândite în aer liber. Vestul țării s-a radicalizat și mai mult și acum votează mai degrabă partidul Svoboda decât partidele portocalii, discreditate de falimentul președintelui în exercițiu și de încarcerarea Iuliei Timoșenko.
Vizavi, Ianukovici restabilește ordinea în mod autoritar, ajungând până la intimidarea cercetătorilor naționaliști: Ruslan Zabilyi, pe atunci director al muzeului penitenciarului ”Tiurma na Lonskoho” din Lviv, a fost astfel supus în septembrie 2010 la 14 ore de arest de poliție dur de către SBU, care i-a confiscat computerul. Cu siguranță. Dar, pe de altă parte, ”Svoboda” se bucură de deplină atotputernicie și impunitate: oare nu a reușit să împiedice o serie de prelegeri ale istoricului polonez Grzegorz Rossolinski-Liebe, care tocmai are de finalizat o teză despre Bandera la Universitatea din Hamburg și care a fost invitat în Ucraina de Ambasada Germaniei și de Fundația Heinrich Böll pentru a vorbi despre Bandera ca fascist? Când sute de extremiști din ”Svoboda” au înconjurat ambasada fluturând panouri în care îl numeau pe tânărul istoric ”fascist”, ”nazist”, ”ucrainofob” și l-au comparat cu… Goebbels, au existat foarte puține reacții din partea comunității științifice ucrainene și chiar internaționale. Tinerii cercetători au fost intimidați, amenințați că își vor pierde grantul sau sprijinul instituțional dacă semnează petiția în favoarea acesteia. Nimeni nu îndrăznește să concureze cu ”Svoboda”, care câștigă din toate punctele de vedere, retrogradând critica Bandera la rangul de ”provocare” germană sau, așa cum s-a susținut greșit, bravada unui istoric capricios care ar fi în plata ”Partidului Regiunile”, partidul lui Ianukovici.
Procesul de văruire a OUN/UPA și a celor mai negre perioade ale istoriei ucrainene continuă în cercurile emigrației și chiar în departamentele de studii ucrainene ale universităților de peste Atlantic, cum ar fi la Harvard, unde Viatrovych și-a găsit refugiu ca savant vizitator. În vestul Ucrainei, mentalitățile nu s-au schimbat și chiar au fost întărite de necazurile pe care noul regim le provoacă naționaliștilor. În același timp, cercetarea continuă să fie subjugată puterii în Ucraina unde nimic care să se apropie de libertatea și independența cercetării și a istoriei nu există.

Daniel Siegfriedsohn – Arhive istorice