Oricine are a guverna de acum încolo are a fi obligat să se îngrijească de creşterea PIB-ului pentru ca împărţirea acestuia la volumul datoriei externe să nu dea peste 60 la sută. Legea noastră prevede că dacă am trecut de acest 60 la sută (raportul PIB – datorie externă), suntem obligaţi să îngheţăm salariile şi pensiile.
Aceasta are a fi greaua moştenire pe care regimul Iohannis o va lăsa guvernărilor de după el, fie ele liberale, fie social-democrate. Ai putea suspecta că viteza cu care s-au împrumutat guvernele Orban şi Câţu a urmărit dinadins atingerea acestei buze a prăpastiei. Totul pentru acest sărut al lui Iuda? Aşa pare. Consecinţele nu pot conveni decât marilor corporaţii. Îngheţarea salariului minim pe economie este ceea ce le convine al naibii de direct.
După ce vom fi ajuns la fatidicul 60 la sută, doar creşterea PIB-ului mai poate coborî acest procent sub 60 la sută. Iar creşterea PIB-ului ţine în mare măsură de investiţiile străine. Vor exista şi investiţii naţionale (cele ce sunt prevăzute în PNRR), dar prin PNRR facem şi un împrumut care va duce procentul acesta mult peste 60 la sută.
Dansul pe buza prăpastiei ar putea dura mulţi ani. Cu salarii şi pensii îngheţate, creşterea nivelului de trai are a deveni un vis.
Anii regimului Iohannis-Câţu au a fi pomeniţi drept ultimul răsfăţ al consumismului nostru? Poate că abia aşa vom trece la planificarea raţională a investiţiilor pe bază de capital românesc.
E adevărat că şi legea care îngheaţă salariile şi pensiile la un anumit prag al datoriei externe ar putea fi schimbată. Dacă aşa se va întâmpla, asta are a însemna că alegem în continuare dezvoltarea prin consum, în loc să trecem la dezvoltarea prin investiţii.
Care e pericolul alocării unor sume mari de la buget în proiecte investiţionale? Risipa banului public prin „ţevile” corupţiei. Un premier neoliberal precum Câţu ar spune că pericolul stă chiar în intervenţia statului, care n-ar trebui să devină principalul creator de locuri de muncă.
Aşa grăieşte dogma neoliberală. Dar această dogmă nu e la ea acasă într-o ţară care n-are destule autostrăzi şi spitale.
Acum, în baza a ceea ce funcţionează în economia noastră şi în cea globală, în vremuri normale, normală a devenit o creştere anuală de 6 la sută a PIB-ului, nivel atins încă din vremea lui Dragnea (fără alt merit al PSD-ului decât că n-a pus şaua impozitelor mari pe activităţile productive).
Câţu promite că nu va pune şaua aceasta pe economie. Dar dacă vine un val mare al inflaţiei, o creştere de 6 la sută are a însemna stagnare. Iar stagnarea are a însemna că vom continua să ne împrumutăm pentru a susţine consumul ori vom mări taxe şi impozite pentru a susţine bugetul.
Ţările care nu aduc în joc noi motoare de dezvoltare rezistă numai prin vânzarea resurselor şi prin împrumuturi. Pe termen lung, devin tot mai dependente de „binefacerile” neoliberale. Care, în final, le vor fi colonizat din punct de vedere financiar, politic şi cultural.
Obiceiul politic actual de a vorbi numai despre fotografiile prezentului, nu şi despre filmul din care aceste fotograme fac parte, este deja un simptom de colonizare avansată.
A crea motoare de dezvoltare din resurse bugetare este o tendinţă socialistă şi este descurajată peste tot (nu şi în China), căci despre socialism consemnul este să se discute ca despre un pericol. Ceva de genul „a fi generos cu banii altora”. Adevărul economic este că, în ţările în curs de dezvoltare, dacă n-ar fi superîncurajată corupţia, socialismul, mai degrabă decât neoliberalismul, ar putea fi soluţia pentru o dezvoltare cu planuri coerente.
IOAN BUDUCA/http://cotidianul.ro/
