De fiecare dată, produc emoție în mentalul public hotărârile instanțelor europene (Italia, Marea Britanie, Grecia) de nuanțare, modificare sau chiar de desființare a unor soluții de condamnare emise de instanțe din România. Se știe, personaje ca Adamescu, Săvulescu, Oprescu, Bica s-au pus la adăpost, refuzând să execute pedepsele cu care au fost potcovite în țară. Udrea e un caz special: fugind prea târziu (asigurări înșelătoare?), s-a împotmolit tot într-o țară fost-comunistă, cu tradiție și cultură remanentă de stat polițienesc, care n-a nimerit s-o dea mai repede înapoi. Dacă ajungea în Grecia, nu se știe…

Toate aceste cazuri celebre au fost tălmăcite și răstălmăcite în opinia publică, fără ca dosarele respective să fie neapărat și cunoscute de cei care își dau cu presupusul pe seama lor. Mulți vorbesc din auzite, urechismul fiind în floare la români. Jumătate din opinenți incriminează instanțele străine care îi fac scăpați pe fugari, cealaltă jumătate arată cu degetul către instanțele române care i-ar fi condamnat pe nedrept – situație în care cei în cauză reclamă dreptul existențial de a se sustrage unei pedepse eronate.

Ambele jumătăți au fost reduse la tăcere de recenta întorsătură a speței Popoviciu, căruia i s-a suspendat pedeapsa (dată de un judecător, ne amintim, înregistrat cu acte la balamuc) și va fi rejudecat la București. Acum apare că instanțele britanice au avut dreptate când au refuzat extrădarea condamnatului, în timp ce Justiția română – poate dându-și seama că a greșit – și-a dat o șansă de corectare. Dacă mai are anticorpi, mai e o speranță. Nu discutăm aici despre vinovăția sau nevinovăția penală a dlui Popoviciu, ci despre un imperativ al actului de justiție într-un stat de drept: pentru pronunțarea unei condamnări, prezumția de nevinovăție nu poate fi răsturnată decât (doar și numai) de un probatoriu clar, ferm, indubitabil. În caz contrar, e achitare.

Altfel, mai e și varianta în care forțele anti-Biden să fi devenit prevalente în Statele Unite, iar Popoviciu să-și fi tranzacționat libertatea în schimbul unei depoziții-denunț la malversațiunile și banii livrați lui Hunter Biden, băiatu’ lu’ tata. În acest caz, din nou Justiția română iese prost, rezultând că readucerea lui Popoviciu în judecată nu îi aparține, ci i-a fost „sugerată”, urmând să se soldeze cu albirea acestuia. Vom trăi și vom vedea, spuse orbul.

E adevărat că, privite din avion, unele condamnări apar ca nefundamentate faptic și/sau juridic. Totuși, fiecare caz trebuie evaluat separat și, repet, în cunoștința deplină a dosarului. Bica, de exemplu, pretinde că pe trei capete de acuzare a fost achitată și mai are de rezolvat unul. În schimb, Vâlcov, care, se spune, și-ar fi ascuns banii prin cimitire și tablourile prin pereți, ar trebui să fie răspunzător față de orice justiție europeană, inclusiv cea din Italia napoletană. Dar nu este exclus ca judecătorii din acea zonă să-i găsească o altă cale de executare a pedepsei. De ce? Pentru că e posibil ca faptele de care este acuzat să aibă o altă încadrare în Codul Penal italian și să beneficieze de pedepse mai ușoare. Sau să se considere improprii condițiile de detenție în România și să fie păstrat în Italia.

Dincolo de specificitatea fiecărui caz, ar mai fi o explicație (generică) pentru care condamnații din România sunt făcuți scăpați în Europa: Justiția română are o imagine foarte proastă, de pe vremea culoarelor de execuție și a „câmpurilor tactice” practicate de Băsescu et comp., care au subjugat actul de justiție, compromițându-l până la discreditare. Deși în ultima perioadă lucrurile s-au mai schimbat, acele „spețe” (demne de Kafka sau de procesele-spectacol din anii ’45 – ’50) care s-au soldat cu distrugeri de oameni nevinovați penal, inclusiv cu decese, apasă greu, afundă credibilitatea sub cota de avarie.

De aici, Justiția din România a ajuns să fie considerată în Europa un fel de paria, un fel de cenușăreasă cu care nu e nimeni dispus să-și bată capul. E lăsată în plata Domnului, în bula ei, ca pe o instituție total imprevizibilă, cu practici neunitare, cu soluții diferite de la instanță la instanță pe aceleași elemente de tipicitate sau cu soluții în care de la Fond la Apel pot exista diferențe uriașe, de exemplu, de la 7 ani de pușcărie la achitare. O instituție siluită sub imperiul suspiciunilor rezonabile în loc de indicii temeinice, de la care nu știe nimeni la ce să se aștepte sută la sută.

Dacă la acestea adăugăm lipsa de asistență de sănătate din penitenciare – ceea ce pentru condamnații cu afecțiuni serioase echivalează cu moartea – avem tabloul complet al unei politici penale dezastruoase a statului român.

Alina Bica s-a făcut „pizzereasă“

Ne mai mirăm atunci de unde statutul de țintă bullying (un fel de elev Bulă îmbrâncit în curtea școli din toate părțile) cu care suntem „gratulați” și la nivel de stat, și la nivel individual? Ne mai mirăm că, în loc să judece fiecare caz în specificitatea lui, instanțele din străinătate expediază spețele expaților români în sensul desființării de-a valma a soluțiilor emise la București, fie ele corecte sau nu?

Ultima bomboană pe colivă a pus-o iarăși statul român cu două luni în urmă, când a cerut Curții de Justiție a Uniunii Europene să desființeze – nici mai mult nici mai puțin! – două decizii ale Curții Constituționale (nr. 297/2018 şi, respectiv, nr. 358/2022) privind prescripțiile. Dar respectivele hotărâri ale C.C., în plus față de faptul că sunt obligatorii prin Constituție, au fost reconfirmate și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 67/2022, în cadrul căreia, în esență, I.C.C.J. a reiterat nu numai că deciziile C.C. rămân obligatorii, potrivit Constituţiei, ci şi că nu pot fi refuzate de la aplicare de către instanţe şi de către judecători, nici măcar prin interpretarea lor.

Cum în Constituție, la art. 126 alin (3), se prevede, negru pe alb, că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, rezultă întrebarea: dacă statul român însuși /puterea executivă însăși își bagă, la Luxemburg, picioarele în deciziile Înaltei de Curți de Casație și Justiție de la București, de ce ar trebui să aibă o altă atitudine instanțele din străinătate când îi fac scăpați pe condamnații români?
Aici ajungem la punctul nevralgic al întregii șandramale: contradicția în termeni – și în căruță, și în teleguță – pe care o practică autoritățile executive române când se raportează la Europa. Pe de o parte – pretinzând că românii sunt justițiabili doar față de instanțele și legile românești – solicită extrădări și insistă pe lângă autoritățile străine ca persoanele în cauză să nu fie acceptate ca justițiabile în acele țări. Pe de alta, același stat român, aruncându-și la gunoi propria suveranitate, solicită C.J.U.E. să impună instanțelor române să calce în picioare deciziile Curții Constituționale și pe cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție! Cu alte cuvinte, o dată – străinătatea e bună când e vorba să ne suspende Constituția; și altă dată – e proastă când îi face scăpați pe justițiabilii români abuzați!

Colac peste pupăză, se întâmplă că și Curtea Constituțională însăși își neagă propriile hotărâri (vezi renunțarea la pragul valoric al infracțiunii de abuz în serviciu), atunci când acele hotărâri, emise altă dată, într-o altă componență de judecători, nu mai convin puterii politice actuale și supraviețuirii ei populiste.

Oare ce cred străinii despre toate aceste împleticiri și aiureli balcanice? Nimic altceva decât că au de-a face cu o țară neserioasă, imprevizibilă, incoerentă, cu practici neunitare, pe care nu e cazul s-o ia prea în serios. Și față de care, la rândul lor, își pot permite și ei să fie imprevizibili… De exemplu, să promită Schengen și pe urmă să se răzgândească. Uite-așa, c-așa vrea mușchii lor! Sau să-și bată joc de o româncă de top din domeniul sportiv! Uite-așa, c-așa vrea mușchii lor!

Udrea face toți banii!

Despre ce mai vorbim atunci? Despre un stat eșuat. Eșuat în Europa din cauză că este eșuat în primul rând la el acasă. Un stat în care prăpastia dintre clasa politico-securistică și România tăcută este halucinantă, niciun decident nefiind răspunzător în fața nimănui și putându-și permite orice mârlănie, la drumul mare – pensii speciale la grămadă (doar judecătorii ar trebui să aibă pensii speciale), măriri de salarii cu dedicație în timp ce poporul de rând trage targa pe uscat, plagiate îngropate, afaceri personale în spatele dregătoriei, trădări ale interesului național, disprețul unor minime norme etice sau deontologice în orice domeniu de activitate, lipsa totală a unei scări de valori, o amoralitate generalizată etc.

Un stat în care populația continuă să fie lobotomizată de păcăleala comunistă ante-decembristă peste care s-au suprapus păcălelile democrației de mucava și ale economiei de piață clientelară post-decembriste, rezultând un haloimăs în care nu se mai înțelege om cu persoană.

Am mai spus-o din acest colț de pagină, fără Justiție nu există stat. Nici măcar eșuat. După cum apar lucrurile la 33 de ani de la reinserarea foștilor membri ai Securității și a rudelor lor în viața socio-economico-politică țării pe o scară mult mai largă decât înainte, acest popor nu poate accede la un nivel decent de normalitate funcțională, rămânând tributar/victimă pe termen nedefinit culturii abuziv-represive ante-decembriste. O cultură de esență și apetență discreționară (și nu argumentativă, probatorie), moștenită pe tăcute din perioada anterioară, apoi revigorată pe sub masă și devenită, peste timp, din nou diriguitoare în relația stat–cetățean.

Totul deghizat, camuflat, pe sezon nou, într-un mimetism de democrație de bâlci, în care – în realitate – o clică transpartinică (ne place sau nu, și ea parte a poporului român) cu reflexe de lichele, căpușată în zbârciturile europenismului neomarxist practicat de Ursula, călărește o populație abulică, vânturată ca pleava de colo-colo, precum praful de pe terasele pustii toamna târziu, sub privirile placide, indiferente, scârbite ale unor țări „colege”, invitate să-și bată joc de o nou-venită din cauză că ea, prima, își bate joc de ea însăși.

EUGEN SERBANESCU http://cotidianul.ro/