Ce se petrece în acest moment în Statele Unite poate schimba echilibrul strategic și ordinea planetară. De aceea, este important să înțelegem ce se întâmplă.

Un editorial lămuritor al lui Tucker Carlson difuzat în seara de 30 august la Fox News și pe care l-am tradus integral pentru cititorii ActiveNews.

Cel mai lung război al Americii s-a terminat azi. După aproape douăzeci de ani, ultima aeronavă a armatei Statelor Unite a decolat din Afganistan. Generalul Kenneth McKenzie, din cadrul US Marine Corps, a supervizat războiul.

Iată anunțul făcut de el:

General Kenneth McKenzie Jr., luni: Mă aflu aici pentru a anunța încheierea retragerii noastre din Afganistan și sfârșitul misiunii militare de evacuare a cetățenilor americani, a cetățenilor din terțe țări și a afganilor vulnerabili. Ultimul (avion) C-17 a decolat de pe Aeroportul Internațional Hamid Karzai pe 30 august, în această după amiază, la ora 3.29 PM, ora Coastei de Est. El se află acum în afara spațiului aerian afgan.

Așadar, am evacuat toată lumea și s-a terminat. Un moment emoționant. Peste 4.000 de americani au murit în Afganistan în douăzeci de ani, inclusiv, săptămâna trecută, mai mulți pușcași marini care nu erau decât niște sugari când primele trupe americane au ajuns aici.

În sfârșit, după decenii, totul s-a încheiat. Dar s-a încheiat cu adevărat?

La numai câteva momente după ce a anunțat că am părăsit Afganistanul definitiv, generalul McKenzie a recunoscut că, de fapt, nu toți ai noștri au plecat. De fapt, încă se mai află americani captivi în Afganistan. Armata americană ne-a lăsat oamenii în urmă.

Generalul Kenneth McKenzie Jr., luni: Nici un cetățean american nu a apărut la ceea ce a fost ultima misiune tactică comună, ultimele cinci avioane care au decolat. Ne-am menținut capacitatea de a-i recupera până în ultimul minut înainte de plecare, însă nu am mai putut scoate nici un american. Această activitate s-a încheiat cu aproximativ 12 ore înainte de evacuarea noastră. Cu toate acestea, ne-am menținut capacitatea și am continuat să fim pregătiți să îi aducem până în ultima clipă, însă nici unul nu a reușit să ajungă la aeroport și nu a putut fi suit la bord.

„Nici unul a reușit să ajungă la aeroport.” Acesta este un răspuns la multe întrebări.

Săptămâna trecută, v-ați mirat poate de numărul mare, dar neprecizat, de americani despre care tot citiți că sunt captivi în Afganistan din diverse motive. Cine sunt acești oameni? De ce mai sunt încă acolo?

„Poate că nu au vrut să plece”, ați putea crede. „Poate că nu le datorăm nimic.” Ar fi drăguț dacă am putea crede asta, însă acum nu mai putem să o facem. Tocmai am aflat de la comandantul trupelor Statelor Unite din regiune că cel puțin unii dintre acești oameni – compatrioți de-ai noștri, frații noștri americani – sunt cu adevărat captivi într-o țară controlată de talibani. Au încercat să fugă, însă haosul și pericolele au fost prea mari.

După cum ne-a spus generalul McKenzie, nu au reușit să ajungă la aeroport la timp. Așa că armata americană a plecat pur și simplu. Tare. Sunați-ne dacă ajungeți pe la Tampa.

Este aproape incredibil că generalul Kenneth McKenzie a recunoscut așa ceva public. Reporterii din încăperea unde a avut loc briefingul au părut să considere că totul este perfect normal – încă un briefing al Pentagonului.

Dar nu este normal. Cel puțin, nu în această țară. Este înspăimântător din toate punctele de vedere. Este definiția lipsei de onoare.

La ce bun să mai ai o armată care nu se ostenește să își salveze propriii cetățeni? Iată o întrebare foarte gravă.

De ce avem o armată – toate tunurile, elicopterele și sistemele de rachete? Nu este ăsta scopul suprem: să îi protejăm pe americani?

Se pare însă că mai există și un alt scop, sau cel puțin aceasta este viziunea tipului care conduce comandamentul militar central. Acei americani captivi nu sunt problema noastră, a explicat generalul McKenzie. Să se ocupe de ei Departamentul de Stat.

Și în această situație, bronzat și relaxat, întors din vacanța sa în Hamptons, muzician amator și secretar de stat cu jumătate de normă, Tony Blinken a ieșit în față.

Da, Blinken a confirmat că peste o sută de americani au fost abandonați în Afganistan și sunt disperați să fugă de acolo. Nu, nu avem acum nici un mijloc de a le garanta plecarea în siguranță, după ce armata a plecat.

Însă nu e nici o problemă. Teocrația medievală care conduce acum țara are totul sub control. Talibanii și-au dat cuvântul că cetățenii americani vor fi bine.

Și cu asta Tony Blinken a ieșit din scenă. Nu a acceptat întrebări.

Nici Joe Biden nu a apărut, atunci sau în orice alt moment, să explice ce se întâmplă cu acei americani. Sau ce se întâmplă în general în Afganistan. Președintele Statelor Unite a dispărut din nou.

E clar, ne aflăm într-un moment de cotitură din istoria noastră. Cea mai evidentă pagubă de război – în afara celor 13 militari de săptămâna trecută – o reprezintă puterea și prestigiul Americii. În doar câteva zile, ambele s-au deteriorat grav.

Consecințele acestui moment, atât pe termen scurt cât și peste generații, vor fi uriașe.

Însă deocamdată se cuvine să ne întrebăm: cine își asumă responsabilitatea pentru asta? Cine plătește pentru acest dezastru?

Nu cu mult timp în urmă, răspunsul era ușor de dat: liderii noștri. Până de curând, conducătorii înțelegeau că funcția vine la pachet și cu obligații, nu doar cu privilegii. Dacă iei decizii majore, trebuie să fii pregătit să suferi consecințele, în cazul în care lucrurile ies prost.

În primăvara lui 1912, Edward Smith a intrat cu vasul său într-un aisberg din Atlanticul de Nord. Când vasul s-a scufundat, Smith nu a dat vina pe schimbarea climatică. A rămas cu stoicism la timonă, scufundându-se cu Titanicul pe fundul oceanului, iar oamenii l-au elogiat. Nimeni nu s-a gândit că este un gest ciudat. Era de așteptat. El era comandatul. Nu și-a părăsit postul până la sfârșit.

Cine este responsabil pentru asta și – mai important – cine plătește?

De-a lungul timpului, o întreagă clasă de experți în politică externă și de lideri politici a privit vreme de 20 de ani cum Afganistanul s-a transformat într-o belea lipsită de sens în care americanii mureau și am suferit pierderi ireparabile.

Când se întâmplau toate astea, nu au scos o vorbă. De fapt, au mințit în mod repetat. Cine sunt ei? Îmi vine în minte numele Liz Cheney. Însă ca ea sunt mulți.

Și mai sunt și cei responsabili pentru ce s-a petrecut în ultimele săptămâni. O retragere care nu putea avea loc într-un mod mai inept nici într-un scenariu de film: Joe Biden și numeroșii săi adjuncți, cu toții o adunătură de incompetenți, dacă nu de bolnavi la cap.

Care este pedeapsa pentru ei? Câți dintre ei au fost demiși sau au demisionat? Sau măcar au prezentat scuze?

Din câte știm, nici unul. De fapt, singurul ofițer care a pățit ceva până acum de pe urma acestui dezastru este locotenent colonelul de Marină numit Stu Scheller.

Scheller nu a fost de acord cu abandonarea bazei aeriene Bagram. Mâinile nu i-au fost mânjite de sângele celor 13 militari care au murit săptămâna trecută. Vina lui a fost o postare video pe rețelele sociale:

Stuart Scheller, joi: Dacă un comandant de batalion are cea mai mică plângere față de un ordin, bum, este concediat. Dar îl avem pe secretarul pentru Apărare care a depus mărturie în Congres, în luna mai, că forțele de securitate afgane pot rezista înaintării afgane. Avem un prezidiu al statelor majore reunite, al cărui șef ar trebui să dea sfaturi în privința politicii militare. Avem un comandant combatant al Pușcașilor Marini. Toți acești oameni trebuie să dea sfaturi. Și nu spun că trebuie să rămânem pentru totdeauna în Afganistan. Însă spun: și-a aruncat vreunul dintre voi gradele pe masă și să zică: e o idee proastă să evacuăm aeroportul Bagram, o bază aeriană strategică, înainte de a evacua pe toată lumea?

Este un dezastru, e limpede. Acest dezastru este rezultatul unei serii de decizii proaste luate de niște oameni ale căror nume le cunoaștem. Au fost acești oameni pedepsiți, au oferit explicații sau au prezentat scuze? Aceasta este întrebarea pusă de Stu Scheller.

Și pentru că a pus această întrebare, Pentagonul l-a eliberat din funcția de comandă.

Duminică, Stu Scheller a anunțat că demisionează din corpul Pușcașilor Marini, cu doar trei ani înainte de pensia care i se cuvenea.

Însă a demisionat și iată de ce:

Stuart Scheller, duminică: Tot ce am cerut a fost răspundere din partea comandanților mei. Au fost făcute greșeli mari, evidente. Nu spun că timpul poate fi dat înapoi. Tot ce am cerut a fost răspundere din partea oamenilor pe care i-am pomenit. Să spună: „Da, s-au făcut unele greșeli”. Cred că asumarea acestei responsabilități ar fi fost mai importantă pentru militarii activi și pentru cei care se luptă cu sindromul post-traumatic sau cu alte sechele psihice. Mult mai importantă decât orice articol sau mesaj. Dar nu am primit-o.

Mii de americani au murit în Afganistan. Zeci de mii, sute de mii au rămas cu sechele permanente după perioada pe care au petrecut-o aici în ultimii douăzeci de ani.

Această evacuare catastrofală slăbește țara noastră pentru totdeauna. Cine sunt cei care au luat deciziile și de ce nu au prezentat scuze?

Este o întrebare foarte simplă, iar pentru faptul că a pus-o Scheller a fost demis din funcție.

În loc să își asume cea mai mică responsabilitate pentru dezastrul pe care l-au provocat, membrii administrației Biden fac, într-un mod deconcertant, exact contrariul, lăudându-se cu treaba excelentă pe care au făcut-o.

Purtătorul de cuvânt al lui Biden a anunțat că Casa Albă nu intenționează să sancționeze pe nimeni de la Pentagon sau din serviciile de informații pentru spectacolul la care asistăm acum. Pe nimeni:

Casa Albă, Briefing de presă. Reporter: Consideră el (Biden) că a fost sfătuit prost? Și intenționează să solicite demisia generalilor săi, dat fiind costul uriaș în vieți de americani și de afgani?

Jen Psaki: „Nu” la ambele întrebări.

Poziția administrației Biden a fost mereu aceeași, în ciuda tuturor dovezilor pe care le vedem la televizor. Îți spun că au făcut tot ce s-a putut mai bine.

Joe Biden a declarat prima oară asta pe 19 august, înaintea atacului cu bombe din Kabul.

Însă, nu mai departe de astăzi, a repetat-o principalul purtător de cuvânt al Pentagonului. Unsurosul John Kirby a explicat că nu exista nici un mijloc pentru a prezice că președintele afgan, Ashraf Ghani, va abandona brusc țara în mâinile talibanilor.

John Kirby, luni: Ne așteptam ca guvernul Ghani să rămână pe loc. Nimeni nu și-ar fi putut imagina cu ce viteză se va destrăma literalmente guvernul, aproape de pe o zi pe alta. Nu a existat pur și simplu nici un mijloc pentru a prezice asta.

Am putea dedica restul emisiunii, al săptămânii, al anului, pentru a examina fiecare minciună pe care ne-o spun și a o demonta, pentru că sunt minciuni dintre cele mai fragile.

Să o privim cu mai multă atenție pe aceasta: nu exista pur și simplu nici un mijloc de a prezice că președintele Afganistanului va fugi. Pentru a înțelege cât este de ridicolă această afirmație, cât de mincinoasă, gândiți-vă ce știa guvernul nostru despre Ashraf Ghani.

Potrivit Washington Post, Pentagonul nu știa nici măcar că Ghani fugise din Afganistan până când nu a aflat de la televiziune. Nu avea nici o idee.

Citez:

„Responsabilii americani au fost la fel de surprinși ca toată lumea. Americanii se așteptau ca Ghani să rămână în funcție pentru o tranziție ordonată spre o autoritate interimară… Însă el nu a informat majoritatea membrilor guvernului său, inclusiv pe cei doi vicepreședinți, despre intenția sa de a pleca. Ghani nu a contactat nici guvernul american, care a fost obligat să reconstituie plecarea liderului absent din zvonuri și reportajele de presă.”

Agențiile noastre de informații au primit un total de 85 de miliarde de dolari numai anul trecut, din taxele federale. Mai mulți bani decât bugetele militare ale Rusiei, Germaniei și Marii Britanii.

În ciuda acestor bani, generalii și spionii noștri erau convinși că Ashraf Ghani va rămâne pentru o „tranziție ordonată”. Ei spun că nu exista nici o modalitate de a prezice că lucrurile vor sta altfel.

Între timp, nimeni – nici Pentagonul, nici CIA, nici Departamentul de Stat – nu poate spune unde se află Ashraf Ghani. N-au nici o idee.

Autoritățile noastre nu au nici o problemă să găsească, să zicem, o femeie între două vârste care a comis infracțiunea de a flutura un steag pe Capitoliu în ianuarie. Însă nu și pe președintele Afganistanului.

Asta nu înseamnă că eram complet în beznă. Ceea ce liderii noștri au remarcat, TOTUȘI, este că, înainte de căderea Kabulului, devenise evident că Ghani nu mai avea grijă să își facă treaba și nici nu mai era capabil să o facă. Acesta este tipul pe care l-am instalat noi.

Când talibanii au început să cucerească teritorii cheie, în această vară, de pildă, Ghani nu era preocupat de ce se petrece în Afganistan, ci de un nou sistem de plată a salariilor guvernului care trebuia implementat curând.

Potrivit Washington Post:

„Chiar în timpul căderii în serie a unor capitale de provincii… președintele (Ghani) părea distras.”

Conform unui oficial, care a vorbit cu reporterii ziarului, „Ghani dorea să discute despre digitalizarea economiei. Nu își făcea nici o grijă în legătură cu teribila amenințare.”

Rețineți – Ghani nu avea nici o pregătire în vreun domeniu important. Tipul era un profesor de colegiu care lucrase la Johns Hopkins. Am ales o unealtă incompetentă din lumea universitară americană, în locul unui afgan care să poată conduce țara.

Tony Blinken îl plăcea, iar oamenilor le-a plăcut ce îi plăcea lui Tony Blinken.

Altfel, comportamentul bizar al președintelui afgan ar fi provocat îngrijorarea unor oficial americani, inclusiv generalului McKenzie, șeful Comandamentului Central.

Washington Post scrie că McKenzie a fost, citez, „mut de uimire” de comportamentul lui Ghani. A făcut cineva din Pentagon ceva în legătură cu asta? Sigur că nu. Pur și simplu s-au prefăcut că totul este în regulă pentru că sunt proști.

În timp ce talibanii ocupau Afganistanul, Departamentul de Stat nu l-a contactat pe Ashraf Ghani pentru a ști unde se află și ce face. În loc de asta, Tony Blinken și adjuncții săi erau preocupați ca alte țări să semneze o declarație pe care să le-o trimită talibanilor, îndemnându-i să îi lase pe americani să plece din țară.

Declarația finală a fost semnată de puteri militare precum Haiti, Papua – Noua Guinee și Republica Democratică Congo.

Asta a considerat secretarul de stat important să facă: să pună Haiti, Papua – Noua Guinee și Republica Democratică Congo să semneze un document stupid, care nu spune nimic. Minte de copii.

Și totuși nici unul dintre liderii noștri nu a prezentat scuze pentru asta – nici măcar nu realizează că au dat-o în bară grav. Nu au o clipă de meditație pentru a reflecta de ce se aflau la telefon cu Haiti în timp ce cetățeni americani erau captivi în Afganistanul condus de noii noștri prieteni, talibanii.

Nici măcar nu le trece prin cap să ofere explicații de ce au lăsat siguranța a mii de cetățeni americani în mâinile unui președinte care nu se sinchisește suficient pentru a rămâne în funcție.

Și, bineînțeles, nici Ashraf Ghani nu își cere iertare. La urma urmei, a fost pregătit de Statele Unite – a fost educat la Columbia. Și-a luat milioanele de dolari pe care i le-am dat și a fugit, susținând că este un erou care și-a părăsit țara pentru a evita mai multă vărsare de sânge, în loc să recunoască că e un laș.

Între timp, copiii lui – care sunt americani și locuiesc în case de milioane de dolari, la Washington DC și Brooklyn – cer țării noastre să primească cât de mulți refugiați afgani posibil.

Fiul său, apropo, a lucrat în echipa de campanie electorală prezidențială a lui Pete Buttigieg. Asta spune totul. Deci, pentru a alege un președinte al Afganistanului, clasa noastră politică oarbă a ales unul de teapa ei. Logic.

Brusc, multe din cele pe care le-am văzut în ultimii 20 de ani în Afganistan, și în special în ultimele patru luni, capătă sens.

„Experții” Departamentului de Stat și CIA au folosit mii de miliarde de dolari pentru a instala în Afganistan tipi la fel de stupizi ca ei.

Amintiți-vă că în iunie serviciile de informații ale SUA preziceau că guvernul lui Ashraf Ghani va rămâne neclintit timp de șase luni.

Nu mai departe de luna aceasta, Mark Milley (șeful statelor majore reunite) declara că nu a avut nici o informație că talibanii vor cuceri Afganistanul atât de rapid.

Gen. Mark Milley, 18 august: Nu a fost nici o informație pe care eu sau altcineva să o fi văzut care să indice o prăbușire a acestei armate și a guvernului în 11 zile.

De fapt, au crezut asta din cauză că incompetenții din jurul lor nu au încetat să o tot repete, ca și cum ar fi fost adevărat, iar ei au pus botul.

Acesta este unul din motivele pentru care Pentagonul a abandonat aerodromul Bagram – un loc mult mai ușor de securizat decât aeroportul comercial din Kabul. Nu se gândeau că au nevoie de el. Aveau încredere în Ashraf Ghani, tipul obsedat de noua versiune afgană a PayPal.

Din același motiv, administrația Biden a refuzat oferta talibanilor de a ceda întregul Kabul armatei americane. Credeau că au mult mai mult timp la dispoziție decât în realitate.

Jack Sullivan, consilier prezidențial pentru securitate, duminică: În privința deciziei tactice legate de care dintre aeroporturi este mai potrivit pentru o evacuare, evident, orice președinte responsabil ar acorda greutatea cuvenită sfaturilor comandanților din teritoriu. Iar sfatul lor a fost să închidem Bagram și să ne concentrăm pe Kabul.

„Să închidem Bagram și să ne concentrăm pe Kabul.” Am făcut asta și acum o mulțime de oameni au murit și alții sunt captivi acolo. Și, încă o dată, nimeni nu a prezentat scuze.

Dacă unul din copiii noștri face ceva greșit, nu am avea stare până nu și-ar cere iertare. Căința este unul din mijloacele de a rezolva o problemă. Importantă, nu din punct de vedere practic, ci moral.

Ei nu recunosc că au greșit pentru că nu se sinchisesc de ceea ce gândim noi. Așa că, pentru moment, singura persoană care a fost sancționată pentru aceste greșeli teribile este un ofițer care a criticat respectivele decizii.

Lucrurile nu pot continua astfel. Când liderii refuză să își asume responsabilitatea, oamenii se revoltă. Trebuie să schimbăm direcția imediat și să ne recunoaștem erorile. Responsabilii trebuie să-și recunoască erorile.

Altminteri, lucrurile vor lua o turnură îngrozitoare.