“Raskolnikov zăcu în spital până la sfârșitul postului și săptămâna luminată. Aproape întremat, își aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare și în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toți, în afară de câțiva aleși. Apăruseră nişte trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri DE ADEVĂRUL LOR ca și cei atinși de boală!!! Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor! Sate întregi, orașe întreg...