“Raskolnikov zăcu în spital până la sfârșitul postului și
săptămâna luminată. Aproape întremat, își aminti de visurile lui pe
când zăcuse cu febră mare și în delir.
I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă
victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind
din străfundurile Asiei spre Europa.
Trebuia să piară toți, în afară de câțiva aleși. Apăruseră
nişte trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în
corpul omului.
Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și
voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau
mințile.
Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de
inteligenți și atât de siguri DE ADEVĂRUL LOR ca și cei atinși de
boală!!!
Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții
științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale
lor!
Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau şi
cădeau prada nebuniei.
Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea
că el singur cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la
ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea
mâinile.
Oamenii nu mai știau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu
știau pe cine să condamne și pe cine să achite.
Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate,
dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame,
rândurile se desfăceau, ostașii se năpusteau unii împotriva
celorlalți, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau și se mâncau între
ei.
În orașe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemați
toți, dar cine chema și pentru ce chema nu știa nimeni, și toți
erau alarmați.
Oamenii părăsiseră meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă
fiecare își propunea ideile, reformele proprii, și nu puteau să
cadă la o înțelegere între ei;
Agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă,
se învoiau să întreprindă o acțiune comună, jurau să nu se mai
despartă, dar o clipă după aceea își uitau făgăduielile şi începeau
imediat cu totul altceva decât ceea ce își propuseră, se învinuiau
reciproc, se băteau, se omorau.
Casele luau foc, începuse și foametea. Toți și toate se
prăpădeau.
Ciuma se întindea, înainta mereu.
Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câțiva oameni
curați la suflet, oameni aleși, destinați să dea naștere unei noi
omeniri, să reînnoiască viața, să purifice pământul; dar nimeni nu
vazuse nicăieri oamenii acestia, nimeni nu le auzise glasul si
cuvintele.”
(Din epilogul la ”Crimă și pedeapsă” de F.M.
Dostoievski-1866)
