Dennis Deletant s-a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitatalCatedreidestudiiromânești„IonRaţiu“delaGeorgetown University,Washington,DC,și profesor emerit la School of Slavonic andEast European Studies,University College,London.Primul contact cuRomânial-aavutîn1965,cândaurmatcursurileșcoliidevarădela SinaiaorganizatedeUniversitateadinBucurești.AstudiatînRomânia în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988,când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimuluiCeaușescupecare le-a făcutînpresabritanică.Lasfârșitullui decembrie1989,arevenitlaBucureștiîncalitatedeconsultantalteleviziunii BBC în perioada revoluției române.În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s KnowHow Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.
*
Tot persona non grata fusesem declarat și eu în anii ’80. În modul cel mai oficial, însă pe șest. Dacă angajarea mea la un teatru fusese anunțată în prestigioasa Românie literară de însuși Valentin Silvestru, concedierea mea de acolo a fost menționată numai în actele procesului civil pe care l-am pornit după aceea. Activiștii, securiștii și colaboratorii lor benevoli (în cultură, erau mulți din aceștia) răspândeau de zor zvonul că aș fi plecat din România. Voiau să-mi șteargă urma.
Asta, fiindcă făcusem și eu niște comentarii nefavorabile la adresa lui Ceaușescu și a regimului său politico-dietetic – și anume, pe hârtie tipărită (detalii, la https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223). Dar, în fine, să lăsăm morții – și mai ales, ne-morții cu pensii exorbitante – în pacea lor.
Un alt motiv pentru care domnul
Deletant și cu mine ne-am trezit interesați, fiecare,
de activitatea celuilalt, a fost faptul că auzisem de
la defunctul meu tată de comportamentul ciudat al piloților
fluviali din Orșova, acesta fiind orașul meu natal, din
vremea războiului al doilea
(https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17001). Și că scrisesem
despre el pe blogul de față, în august 2016. Subiectul fiind
tratat, pe larg și documentat din surse arhivistice,
pentru prima oară într-o carte tipărită la noi, în
volumul domniei sale tradus în 2019 (Activități britanice
clandestine în România în timpul celui de al doilea război
mondial, ed. Humanitas, pag. 126 și
următoarele).
M-am bucurat, deci, că era adevărat
ce scrisesem despre piloții aceia. Că da, există și
istorie orală.
Iar actuala sa carte tradusă la noi,
focalizată pe deceniile noastre ceaușiste, mai ales pe
ultimul, dement și bestial, parcă ar fi o
alinare.
Parcă îți vine să zici: uite că n-am
suferit în tăcere, în întuneric, mai știa cineva de
noi.
Dacă asta o fi o consolare.
(D.P.)
