Depresia unei cezariene neanuntate

Mie îmi place să îmi fac temele. Sa stiu ce ar putea să meargă prost ca sa nu ma panichez cand chiar merge. Dap, sunt freak control.
La prima nastere stiam ce putea merge rau cu alaptatul, ca despre acest aspect stiam ca belgienii nu sunt neapărat doxa de informatie. In rest, stiam ca poate sa apară icter, ca probabil voi avea epiziotomie etc. Intrebasem ginecoloaga înainte referitor la detaliile nasterii, moasele dupa au fost prrietenoase si de ajutor apropo de copil.
La a doua nastere am plecat deja cu un bagaj de informații serios, clar avea sa fie naturala bla bla bla.
Dupa 24 de zile de la a doua nastere îmi dau seama ca la ambele am comis o eroare. Nu am întrebat inainte ce ar putea merge rau fix la nastere. In capul meu clar totul ar fi trebuit sa meargă bine. Si in capul medicului, ca altfel mi-ar fi povestit de cezariana. Mai mult, nu îmi doream cezariana. Pentru mine era o operatie majora si atât si doream sa mă feresc de ea.
Si m-am trezit la 4 dimineata cerând sa mi se facă cezariana. Asta dupa ce medicii deja decisesera sa o faca.
M-am dus înspre sala de operatie supărată pe mine. Supărată ca eram obosita si ma intrebam daca asta a fost de fapt problema. Supărată ca am cerut ceva ce nu mi-am dorit.
Cand s-a născut Gulie m-a izbit ca nu il pot avea in brate imediat, ca nu stiu daca cauta sânul sau nu. Si habar nu aveam cand il voi putea tine in brate si cum ma voi putea ocupa de el. Plus alte o mie de întrebări legate de starea mea ulterioara.
Încet, încet mi-au raspuns moasele la toate întrebările. Dar primele care m-au linistit au fost fetele din grupul de suport virtual. De la ele am aflat ca nu e dracul chiar atât de negru si ca nu voi rămâne imobilizata cu lunile.
Apoi medicul meu mi-a explicat si ce s-a întâmplat. Si am realizat ca nu a fost vina mea. Ca nu oboseala mea a dus la cezariana. Ci faptul ca don’sorul e mai activ decât prevede legea. (Tot vina mea, ca doar cu mine seamănă la faza asta.)
Pana nu am reusit sa mă întorc in pat si sa ma dau jos din el fără arsuri si dureri, tot nu m-am simtit impacata cu situatia. Si tot furioasa am fost. Adica vreo 10 zile dupa. Furioasa ca nu m-am informat înainte.
Acum sunt bine. Cred. Sper. Nu stiu daca am acceptat pe deplin ca nu a fost asa cum am dorit si planificat, dar important e ca sunt perfect mobila. Cu usoare dureri de rigoare si intepaturi care ma fac ipohondra.
Urmari tot mai găsesc. De pilda, desi as încăpea in cei mai largi blugi ai mei, nu ii pot purta pentru ca m-ar strânge putin foarte aproape de incizie. Așa ca a trebuit sa îmi cumpar pantaloni adaptati.

Si nu o pot cara pe Bulbuc in brate. Mă macina. M-a măcinat din prima zi. Pentru ca fix joi seara înainte sa merg sa nasc am dus-o in brate de la cresa si ii spuneam ca in curând o sa o pot purta in manduca. Nu pot. Si asta îmi e cel mai greu sa accept. Mi-e dor.

De ce am scris toate astea?! Pentru ca sunt sigura ca mai exista pe undeva mame care nu au avut parte de nasterea dorita si care trebuie sa treacă peste urmările unei cezariene nesolicitate.
Da, contează ca „bine ca sunteti sanatosi amândoi (mama si copilul)”, dar asta nu ne anulează sentimentele si nici dreptul de a le avea si verbaliza.
Negarea lor sau faptul ca toata lumea iti spune sa nu te mai plângi ca nu a fost nimic grav poate duce la o depresie post partum de toata frumusetea. Așa ca nu tineti in voi.

P.S. Nu am nimic cu cezarienele. Doar ca nu era ceva ce mi-am dorit eu. Nu in acest moment al vietii mele.