Definiția de dicționar: Bully = „a blustering, mean, or predatory person who, from a perceived position of relative power, intimidates, abuses, harasses, or coerces people, especially those considered unlikely to defend themselves”.
În România, mulți medici (din cei întâlniți de mine în lunga mea relație cu sistemul de sănătate românesc – și nu, nu mă refer doar la cel public!) sunt niste persoane care se cred îndreptățite să trateze pacienții (sau aparținătorii cu care intră în contact) de undeva de sus, de pe un pedestal pe care cred că-l merită, după lunga lor luptă ca să ajungă într-o poziție oarecare (desigur că cel mai înalt este rezervat pentru profesorii de doctori, care sunt niște exemple în acest sens – negative, desigur!).
Prima experiență a fost prin anii 1990, când o studentă a Facultății de medicină povestea despre o perioadă de practică și se referea la proaspetele mămici cu niște cuvinte pe care nu le pot reproduce, cel mai inofensiv fiind „proaste”.
Cea mai recentă este vizita mea de acum 2 zile la un cabinet de cardiologie, pentru un control periodic. După ce am ieșit din cabinet am văzut pe un afiș că medicul specialist se prezenta ca „profesor doctor”, deci mai avea de obținut probabil doar treapta de academician, în ceea ce privește recunoașterea competențelor deosebite în ale cardiologiei. Doar că avea o acută lipsă de competențe sociale și umane în relația cu clientul / pacientul! La început mi-a pus niște întrebări, iar la toate răspunsurile mele a făcut comentarii sarcastice, ba la un moment dat mi-a arătat un deget din mijloc – nu era vorba de mine, ci de niște decizii din trecut – dar tot un gest oribil și complet deplasat a fost. S-a și contrazis la un moment dat în ceea ce a spus, pentru că probabil nu era interesată de logică, ci trebuia să aibă mereu ultimul cuvânt. Așa că eu am întrerupt comunicarea, servindu-i doar câte un da sau nu la nevoie, până am primit scrisoarea medicală pe care venisem s-o obțin.
Nu i-am zis nimic despre penibilul ei comportament – eram pe terenul ei și oricum eram extrem de nervoasă (iar tahicardia mea o luase razna în acel cabinet!), și n-aveam chef să-mi consum energia cu o persoană care se crede un dumnezeu pe pământ, așa că am plecat la o scurtă plimbare sub soarele blând de toamnă, ca să-mi recapăt calmul și să elimin energia negativă pe care mi-a creat-o acea ființă detestabilă. Cum se vede, au trecut 2 zile și tot nu m-am eliberat complet de impresia lăsată!
Probabil că dacă discuția ar fi fost despre o temă din domeniul meu de competență, aș fi putut și eu să-i servesc niște replici care s-o pună în inferioritate. Dar de ce aș fi vrut să fac așa ceva? Cum ar putea să existe egalitate, în sfera cunoașterii, între un specialist și un amator? Și de ce specialistul crede că are dreptul să își arate lipsa de respect față de cei mai ignoranți ca el? Cum ar fi dacă toți pacienții ar trebuie să fie medici, ca să aibă dreptul la consultație? Oare nu se învârte roata și nu devine la rândul lui amator într-o mulțime de alte domenii în care nu este „profesor doctor”?
Nu mai povestesc despre vizita la psihiatru – dacă aș fi avut tendințe suicidale, probabil că interacțiunea cu acel om m-ar fi făcut să trec la fapte!
Nu înțeleg de ce medicii nu merg periodic obligatoriu la cursuri de dezvoltare a empatiei, de sensibilizare sau măcar la niște exerciții de comunicare clară și obiectivă. Eu aș impune printre criteriile de performanță nivelul de comunicare și de empatie cu pacienții.
Starea sistemului de sănătate, din punct de vedere material, nu este strălucită, dar poate fi cumva parțial scuzabilă, însă calitatea umană (mai degrabă dezumanizată) a unora dintre medici este de neacceptat! Bășcălia, bătaia de joc, cinismul, sarcasmul nu ar trebui să se afle între practicile celui care a jurat că „Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;” și „Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;”.
Mare păcat că oamenii își pierd umanitatea, pe măsură ce urcă niște trepte în viață!