Despre minciună
Am mai scris despre minciună – despre împărțirea auto-delimitatoare prin calitatea intenției, în mici minciuni nevinovate, nesemnificative și adesea considerate utile și în așa-numite adevăratele minciuni, menite să înșele, să ascundă responsabilitatea pentru anumite consecințe neplăcute, să rănească pe cineva.
Problema nu este nouă – mulți s-au gândit cum să justifice folosirea minciunilor în anumite situații, fără a-și asuma, măcar pentru sine, condiția de ființă mincinoasă. Un om integru poate minți uneori? Care ar fi limitele între care ar trebui să se mențină, pentru a se putea considera totuși un om integru?
Într-un text interesant (Despre minciună, de #Sfântul Augustin din Hippo), „Augustin face o clasificare a minciunilor utile în ordinea descrescătoare a gravităţii lor, distingând opt categorii:
- Minciuna în învăţătura religioasă
- Minciuna care nu foloseşte nimănui, dar poate face rău cuiva
- Minciuna folositoare cuiva şi dăunătoare altcuiva, dar fără a-i pângări trupul
- Minciuna rostită din simpla plăcere de a minţi
- Minciuna rostită de cineva pentru a se face plăcut
- Minciuna care nici nu aduce prejudicii nimănui şi este şi de folos cuiva
- Minciuna prin care nu se aduce prejudiciu nimănui, dar care este de folos cuiva, cu excepţia mărturiilor date în faţa unui judecător
- Minciuna care nici nu dăunează nimănui şi este şi de folos cuiva pentru a-l feri de primejdia pângăririi trupeşti.”
*Expresia cu pângărirea trupului nu se referă doar la viol, ci și la alte forme de tortură fizică practicate în perioada evului mediu „întunecat”.
Autorul respinge toate cele 8 tipuri de minciuni, deși consideră că al 4-lea tip este „minciuna pură”. Și mai pune o întrebare:
„Se cade, prin urmare, să se cerceteze cine este mai degrabă mincinos – cel care spune ceva fals ca să nu înşele, sau cel care spune ceva adevărat ca să înşele, câtă vreme unul ştie sau socoteşte că spune ceva fals, iar celă lalt ştie sau socoteşte că spune ceva adevărat.”
În concluzie, cine ar putea spune despre sine că nu minte, chiar cu limitarea afirmației („de obicei, nu minte!)?
Pentru că a greși este omenește, deci și a minți este omenește. Doar că, așa cum a persista în greșeală nu este o opțiune umană, la fel a minți intenționat de prea multe ori și în prea multe forme ne poate aduce în situația de a nu mai fi crezuți, chiar dacă spunem adevărul.
Concluzia: ca în orice domeniu, nici prea-prea, nici foarte-foarte este cheia succesului și culmea echilibrului!